bem sampanie în seara asta
fiecare-n fotoliul lui
si ne apropiem încet buzele
fiecare de paharul lui
stii cã sãrutul e un gest arhaic? parcã
ai cãuta sânul de la care ai fost smuls
dar tu
îl mai stii pe...? îhâm.de unde?nu conteazã
.zi odatã.
a pãtit ceva rãu. ce? a murit? nu. are cancer.
wow. unde?
la limbã.doamne! si stii...i s-a-ntâmplat
ceva mai nasol. mai nasol?
hârsti! i-au tãiat-o! da...se pare cã
degeaba.
mã apropii în vîrtej de prãpastia
pe care o înghit
Dan
Dãnilã
Julieta, Julieta
Julieta, Julieta,
îti trimit scrisori din Creta,
pânã mi-a ajuns la os
si mi-e scrisul prea frumos
si-ti trimit poeme simple
ca sã ti le pui la tâmple
Julieta, Julieta,
tu mi-esti alfa si mi-esti beta,
bati în visul de exil
cu mâini slabe de copil,
peste somnul meu îti treci
sânii albi ca serpii reci
Julieta, Julieta,
mi-e obrazul cum e creta,
peste tine mã înclin
cu pocalele de vin
si-am un pat ce-ti seamãnã
ca o sorã geamãnã
Julieta, Julieta,
se deschide iar ancheta,
chipul tãu intrat în sânge
mã apasã si mã frânge,
mai râzând si mai plângând
îti ucid verii pe rând.
Cutitul
Uneori clipele se dilatã neasteptat,
degetul razei prãfuite acoperã înscrisul
si astepti orbit un sfert de arc;
arãtãtorul solar din piata napolitanã
prea lenes pãrãseste unghiul preferat,
precum un sevalet însurubat
în peisajul creator de scoalã
poate cineva – se spune – tocmai atunci
îti pronuntã numele cu intonatie
gravã,
sau fotografia stiutã ar zâmbi
dintr-un sertar deschis întâmplãtor
ori, strãbãtând perdeaua unui vis
(pe alte meridiane poate fi noapte),
cineva cunoscut rãsfoieste
o carte purtând dedicatia ta
dar la fel de posibil – esti superstitios?
iubita somnoroasã deschizând plicul
cu un cutit de bucãtãrie,
îti taie si scrisoarea în douã.
Parcul salvat
Garderoba pãstrãtoare de contururi,
scrisori în cutia de praline,
esarfe de ascuns muscãturi,
ferestre bãtute de gutui,
versuri albe pe douã agende,
sonate zgâriate pe discuri
si îngrijitorul parcului – adicã eu,
aliniind mereu bãnci dislocate
de liricã în vârful briceagului,
spionând veverite prin castanul sui,
gonind pustanii din pavilionul
fanfarei îmblânzitoare de dumineci,
coclealã spulberând de pe statui,
asezând seniorii clubului de popice
în jurul havuzului secat,
fetiscanele în blugi
pe balustrada podului,
iar betivii veseli sub pod
tot atâtea pretexte sã sting
felinarele la ora zece
si sã-mi caut bâjbâind mansarda
La Pãltinis
Singurãtatea care ne rãpune
alergãtorul de cursã lungã,
precum ai spune
singurãtatea luceafãrului
de dimineatã,
traiecte paralele, de fapt
coborâtoare lacrimi pe fatã:
mai sãratã cea stângã,
cea dreaptã mai fierbinte,
oricât am iubi
de cuminte
simetria nãtângã
la pãltinis, mai sus, mai aproape
de zei înnorati
si bãtrâni,
sub obositele pleoape
ca stâne pãzite de câini,
si chiar al sperantei orgoliu,
la boca del rio,
mai vezi
un capãt înalt de lintoliu,
nescrisele coli de zãpezi?
Floare ca mijloc
Celui care furând trandafirul,
noaptea cu anume rãdãcini solidar,
pe alei ghimpi luminati cu lanterna,
iubind iepureste, alegând dintre
douã pãcate pe cel mai rusinos
de mic – amintire cartea cu semne
de trifoi uscat pe-ntuneric,
si crezând cã-si poate asigura
spatele – adicã fata nevãzutã
a inimii cu ecuatia simplã,
de castanã explodând carapacea
tepoasã pe caldarâm – spãlat
imprevizibil de grindini topite,
reusind scamatoria cu floarea,
iertarea, seara vine ezitând.
Floare carnivorã
Temperat ura si-o toarnã
în ochiul mijlociu si senin,
prin osul des hidratat
(altfel ocolit de viespare),
al unui crin, al unui crin
de rusine se-mbracã-n culoare,
cimitirul miroase-a pelin:
fluture perfect camuflat,
floarea care intrã în floare,
te întrebi – de unde apare
si de unde atâta venin...
Eva
Se despãrtea albastrul de noapte
si celelalte culori saturate,
cerul de nori si viata de moarte,
apa de ploi, tãcerea de soapte;
totul era neînceput si clar,
aievea, descojit de-amar
ca poama coaptã în livadã –
dar nimeni nu era s-o vadã
cu nodu-n gât si palme reci
adam bãtea deja poteci,
iar eva, tremurând de fricã,
hrãnea un sarpe si-o pisicã.
Aer
Cunosc dezavantajul memoriei:
cartea pentru orbi cititã invers
pânã la uzura amprentelor
doar pasãrea colibri
adoarme în zbor,
respiratia furatã orhideelor
este cuibul fãrã început,
aerul pe care îl vom uita
totusi...
Fals tratat despre searã
Si eu am avut odatã acelasi gând,
adicã sã scriu un tratat despre searã,
dar tãcerile ei mã înfioarã,
as fi preferat uneori sã o aud râzând
înalt, pe sub lãmpi arzând violet
sau nepãsãtoare, despuiatã de soapte
în fotoliul vechi, pieptãnându-si încet
pãrul lucios, amirosind a lapte
scrisori parfumate, praline si boarfe
sunt comorile ei încuiate în scrin.
Mã privea îndelung prin negre esarfe,
cerseam un cuvânt, câteodatã, ce chin
apoi am plecat – ea rãmase cum stiu
în cercul veiozei, dar nu am uitat
de fluturul prins într-un ac ruginiu,
de soaptele ei, de pãr si tratat.
Porto Franco
lui Alexandru Lungu
Prieteni, titanicul nostru de mult
s-a transformat în castel de coral.
Corabia nebunilor si ea a-nflorit
sub algele lungi, acelasi tumult
de spume amare pe coame de val
le trage spre portul din ochiul uimit
prieteni, cuvinte în stoluri se duc
însemne de plumburi se toarnã
pe albul acesta ce-asteaptã smerit:
o umbrã în zbor peste cuibul de cuc,
o voltã finalã si-o ultimã goarnã
departe de portul din ochiul uimit.
Menestrel
lui Radu Stanca
El vine din tara în care poezia e iubitã,
se plimbã în trãsuri de lac, salutã
blând
poporul ce aclamã, iar din când în când,
împrãstie stihuri în limba sanscritã
sau coptã, etruscã, avarã, tamilã,
carelã, suaheli, bengali ori hititã,
latinã, pehlevi, urartu, umilã –
se cântã, se spun, se soptesc, se recitã
cuvintele lui sunt ca aurul vechi,
sau muzica veche cu sunet duios,
se poartã la glezne, la gât si urechi –
din burgul acesta e cel mai frumos
si totusi el stie de-o searã de vineri,
o umbrã plutind, de preziceri urâte:
la negre rãspântii l-or prinde cei tineri
si îl vor ucide, cu pietre si bâte.
Nesomn
Sã-ti scrii în coltul ochiului un semn,
ce peste toate va pluti, o barcã,
un cearcãn grav al serii, un îndemn
spre clare insomnii care te-ncearcã
tot mai aproape furisate, parcã
auzi secundele fosnind în nisipar
si noaptea bate cu aripi de tarcã
desprinse chiar din negrul ei cosmar
luna se deseneazã clarã în perete,
cu fata nevãzutã, ziduri strãvezii
nu mai ascund îmbrãtisãri secrete
de trupuri încã treze, încã vii
mâinile rãsfoind prin carte îti apar,
iar cãtre poli, încet aliniate,
oasele albe dintr-un alt hotar,
vâna de aur si izvorul, toate...
Ioana
Geacãr