disectie în corpul poetic

Georgiana Diaconitã

cine s-ar fi gândit cã strada ar putea fi atât de umilitã? fereastra s-a spart, sunetele si-au pierdut tonurile, pianul dezacordat nu mai poate trãi în mucegaiul stigmatizat. irina nu mai e! nu mai e nici poezia cu ea, nici crucea pe care trebuia sã ne rãstignim, nici icoana cu ruj pe margini, nici cãsuta din lame roase.
melodia s-a rãtãcit printre lacrimile de azi dimineatã. suflul de viatã s-a stins. cum e când toti scriu colorat si au rochite de catifea, când fiecare îsi bea lichidele cu lingurita mare din serviciul de inox, când voi mã priviti cu scârbã si spuneti cã vi-e milã de mine, spuneti cã mã iubiti si mai mult, când toate poeziile sunt rupte si aruncate în igrasia din camerã, când pictorii si-au uitat culorile si pensoanele au putrezit de durere, dupã irina. cu i mic.
de ce voi, toti, aveti pe cineva cãreia sã-i spuneti mama/mami, pe cineva care sã vã iubeascã mereu, care sã vã tinã în brate, sã vã ia de mâna înghetatã de fricã, sã aibã grijã de voi, sã vã mângâie pe frunte si sã-i spunã mosului cã ati fost foarte cuminti anul acesta? uitãm cã mai existã o sperantã de viatã, un zâmbet de încredere, un pas al virtutii spre împlinire. uitãm sã nu ne uitãm, uitãm sã ne iubim fluturii care noaptea ne cântã în ritmurile excitante. uitãm sã vorbim lumii despre noi si despre irina din fiecare dintre noi.
uite, irina era mama! era persoana pe care n-as fi putut-o urî niciodatã, persoana cãreia îi dãdusem sunetele din melodiile cu adelina si valsurile contra uitãrii. irina nu era mama aceea obisnuitã a tuturor copiilor. era mama mea. era irina cãreia îi lãsasem testamentul cu numãrul 5 si toate chibriturile care nu au ars, era irina care-mi aducea toamna în decembrie si ninsoarea în lacrimi, între noi. era irina care stia sã mã bea si sã spargã paharul dupã mine, era irina care nu învãtase pasii despãrtirii si cânta în chirii minuscule.
e si 59… strada si mai goalã, agitatia se înteteste. mã supãrã minciunile care se nasc fãrã rost între mine si tine. mã doare cã toate cuvintele spuse, cã întrebãrile cu mii de variante si niciun rãspuns, cã luminile stinse si frigul din compartiment, cã responsabilitãtile, respectul, gesturile, atitudinea si rafturile supra-încãrcate… nimeni nu vrea sã ne mai vorbeascã: nici parcul c-un izvor, nici aleile umed-îndepãrtate. balcoanele încep sã putrezeascã. miroase caustic a putrefactie umanã. din coltul strãzii, un câine-si linge coada cu amintiri, cu matele împrãstiate, strivit de o masinã. asa o sã ajung si eu: pe amestecul scris de nisip, ciment, beton, smoalã, sã mã întinzi ca pe-un vagin de-a lungul întregii autostrãzi bucuresti-ploiesti, ca pe-un celofan pe gura crãpatã a unui borcan cu zacuscã, cu zacuscã din aia pe care-o întindeam pe pâine si alergam cu pielea copilãriei în dinti, în spatele blocului. n-ai de ales-din firimiturile zidãriei iei facturile de platã. imbecilii ãia nu stiau sã te însele. sã vezi gustul din durere. ce te costã? dã-o-ncolo de piele.
*
n-ai vrut sã recunosti cã în nisa pe care-ai sãpat-o azi noapte în mine ai ascuns sunetele ninsorii si-ale melancoliei. tencuiala era tare; cu unghiile ai ros varul uscat si sângele a tâsnit din pielita fãrã cuticule. am uitat cã se înmuiase. ai stropit peretii interioarelor. mi-ai zis cã la început se va desprinde o cãrãmidã, se va aduna putin praf si pe urmã ecoul sau vântul printre firele de otel-beton. si peisajul de mãsea cariatã. sobolanii se vor strecura cu rapiditate, sub blana întinsã a umbrelor. si cã voi rãmâne asa, ca o clãdire abandonatã. cu satisfactia pãtimasã comentezi caligrafia scurgerilor: le vezi indecenta? apasã peretele de douã ori-o datã sã-l calce, altã datã sã-l scuipe. mi-ai stropit organele, unul, douã, trei, sapte, rând pe rând bãtându-le cu palmele înghetate. al patrulea a fugit. nu-ti ziceam nimic de umilinta unghiilor îndoliate-nu credeam durerea în stare sã mã omoare, sã desteleneascã tendoanele. nu credeam cã pentru tine femeile înseamnã toate un singur animal alb, vâscos, care nu stie sã-si spele geamurile. care se îmbatã pe la chefuri ieftine, cu parteneri de doi bani, si se agitã, se leagãnã ca lanturile de la toaletele vechi.
articulatiile mã strângeau atât de tare, cã-ti rodeam vârfurile firelor de pãr si muscam din scalpul tãu înversunat. mi-ai spus cã a secat marea în care stãteam pe fund si degustam lichidele amniotice. cresteam numai într-o capsulã vidatã. în acea aglomerare sub care pielea se usucã si crapã, cum îi place lui robert m. aici foamea stã întinsã pe chip ca o alifie, ca o tuse mulatã pe trupuri subtiri, înguste, ca o sticlã goalã, rostogolitã fãrã voie pe asfalt. în capsulã nu încap decât eu. e strâmt si pute mereu a tãlpi goale. nu mã pot rãsuci. nici sã-ti fac mãcar din mânã, sã mã stii. lasã, poate e mai bine asa!
voiai sã vezi toatã lumea, cu bune si cu rele, cu femei dezbrãcate, cu sâni umpluti cu silicoane ieftine si buze sparte de la frig. în mine. dar te puteam distruge. deveneai un pas în umbrã. te atârnai încet, tot mai încet. mã atrãgeai în jocuri cu fel de fel de interese, cu figuri dubioase, cu fraze lungi, care aveau uneori zeci de regente. da, si de sistemul xOy, si de teoremele acelea cu R la urmã. de la reciprocã. ne apropiem, ne-am îndepãrtat. hemoglobina n-are caracter amfoter. sângele suflã din greu. se simte amenintat. te-ai hotãrât?
sub omoplatul drept mi-ai lipit amintirea ta dureroasã din anii de liceu. din anii când prãjiturile nu erau la reducere si fetele râdeau de ochelarii tãi ruginiti. eram speriat de reactia lor la tot ce le spuneam. nu mã credeam în stare sã le întrec, sã fiu mai bun ca ele, pentru cã nici dumnezeu nu le-ar fi putut ajunge. si de câte ori nu ti-am spus fuck the moment, man! dã-o-ncolo, sângele pierdut nu-l mai recuperezi. nu esti primul care-l bea. ei, lasã astea, nu mai conteazã! dacã reusesti sã desfunzi ultima vezicã, dacã poate fi un sens în vena sleitã a narcomanului, în toatã aceastã nemiscare…
în dreapta ai ascuns si iubirea ta pentru cãrtile vechi, si zâmbetele înrosite, si suspinele grele din ochii ioanei. altã his-tory. ioana era fata aceea de la patru, care purta mereu colanti si cizme din piele. buna prietenã a lui levi. avea pãrul ras, cam de când a descoperit cã taicã-su’ are o amantã. nu i-a spus. suferea, dar n-avea nevoie de compãtimiri. ce grijã îi purta lu’ frate-su’… orice problemã o discutau, de la egal la egal. prieteni la cataramã. când trecea pe stradã, stãrile de dez-agregare ale apei îsi pierdeau bunele maniere, coborând într-o variatie a irealului. mergea apãsat si nu-i plãceau tocurile cui sau boturile rotunde. fata luminoasã spunea multe. aducea a meg ryan. tu ai vãzut-o prin metro, la sedinta foto organizatã de alex. ochii m-au atras. si încrederea cã va reusi. nu stia sã joace teatru. foarte naturalã, si-a argumentat prezenta acolo prin o consider o nouã provocare. atunci am renuntat la gossip-uri.
în stânga ai pus mâinile tale din timpul piesei de teatru, în care george era în rolul principal. mâinile care mã atingeau exact când mi-era mai silã de corpul meu. mâinile care stergeau praful de pe cãrãrile bãtãtorite de pasii nostri. împleticiti. grãbiti. schimbãtori. acele mâini de care ti se face cel mai usor dor, când mai ai putin si ajungi în garã. stau bine si pe genunchi, si pe umãr. dar si pe palmã. mâinile tale încãpeau în palma mea.

(george era înalt. vorbea mereu de camera lui, din care se poate vedea aeroportul. imita toate avioanele care decolau cu întârziere. cânta. george avea degetele subtiri si lungi. scria foarte usor poezii. cu pesti care mureau pe targã, cu garduri din cartiere prea crowded, cu monica si gabi. purta poezia lipitã de ochi, pe interior. george era diferit, desi nu fãcea nimic strange. era george. mereu gânditor, implicat în cheagurile alea uscate si întãrite. plimba pe strãzi praful din buzunare. poate de asta…).
coborând spre stern, observ jurnalele tale ciopârtite de privirile rãutãcioase, de colegele, care cãutau tabu-uri prin spate. te fãceau în toate felurile. râdeau din orice. nu le rãspundeai decât rareori cu la faza asta chiar sunteti proaste. mi-e ciudã c-am golit dosarele de scrisorile legate cu atã de cânepã. fain, într-un fel. m-am mai înecat în praf. ca mãrturie vezi semnul de pe glezna stângã. stiam cã n-am sã am niciodatã plicuri sã-ndop gurile rele, cã mereu o sã comenteze cã aia nu-i bine, cã aia nu merge, cã aia nu-i place. mai lucreazã. lozinca începutul e promitãtor trebuie sã mai fie valabilã. lasã deoparte guma de pe talpa uzatã a pantofului. o sã ai tu timp s-o dezlipesti si pe aia. si nu mai sta ghemuit în trup, ca un copil orfan. murdar, într-un colt.
la furca pieptului, scurgerea se desfundã treptat. ies lichidele plasmatice si protozoarele pe care le-am gãsit în dictionarul de vise. acum nu stiu dacã l-ai citit, dar îti trebuie neapãrat o bucã-baie. uite, leac zicea cã se-ntâlnise cu-ai lui, multi. fãcea chestii funny, îi stia pe toti. o visa pe alina, si dansau legati la ochi. la el si slãbãnogul se roagã, fiindcã unde dragoste nu e, nici bani nu sunt. si tot la furca pieptului ai îngãduit fapte veniale, verbe chimice ale pierderii, pâini ireversibile, prin care curge un singur timp. al disectiilor.
iese si stomacul, înghetat de acidul politico-social; ficatul cerne risipa în bine si rãu. dar ce poate fi bine printre intestinele intoxicate cu resturi, cu indigestie comestibilã? n-are noroc. mai departe capul tãu e un bordel.
vine iar ioana. alti blugi. vrea o portocalã, probabil pentru ajun. aerul spulberã pelicula cu efecte speciale. si dictionarul de vise. si klein spuse klein. si frigul intermediar. si mânuta zdrobitã a unui prunc, extensia unei forme naturale, pervertirile la etaje superioare. n-o mai am. esti nebunã, o vreau înapoi, ti-am împrumutat-o!
*
(sectia de politie). abia venisem de la scoalã. el era prieten cu tata si i-am deschis fãrã niciun dubiu. apa curgea în baie cu presiune, fiindcã voiam sã fac un dus. tata stãtea întins si citea niste ziare legate de sport. viorel a intrat si i-am spus sã se simtã ca la el acasã. l-am chemat pe tata, care mi s-a pãrut foarte entuziasmat de vizitã. am mers spre baie, sã-mi pregãtesc prosoapele si samponul. dupã câteva schimburi de replici, tata si prietenul lui au început sã râdã cu poftã. viorel a întrebat: ,,pot sigur? numai sã fie cu acordul tãu”. nu întelegeam despre ce vorbesc. am intrat în baie si-am închis usa. viorel, cu fortã, a deschis-o si mi-a spus: ,,singuricã?”. m-am speriat foarte tare, dar nu puteam reactiona în niciun fel. apoi m-a violat…
bine, domnisoarã. vã multumim! de ce nu ati spus asa si la primul proces? era mult mai usor pentru noi.
nu m-a lãsat tata. mi-a spus cã mã omoarã, dacã vã spun adevãrul.
stati linistitã. nu va afla nimic. avem noi grijã.
*
se uita întruna la poza aceea. era ea, levi si irina. le-o fãcuse taicã-su’, de ziua ei. la 12 ani. rama se încolãcise de amintiri si curgea în dreapta peste chenar. în sus zicea c-ar fi perdelele de la teatrul national, acelea vechi, de când visa ea sã joace în piesa scrisã de george. în fatã era un pat umflat, pe care nu se aseza nimeni, niciodatã. hmm ... trandafirul rosu se uscase si-atârna de-un picior peste numele lor. avea si-un semn de la campania anti-sida. urmãrea drumul fiecãrei cusãturi: douã pe fatã, una pe dos, douã pe fatã, una pe dos. si tot asa. niciodatã nu putea sã ajungã pânã la margine. pânã în locul de unde pornea un alt corp. vedea cum era tivitã de jur împrejur cutia toracicã. vedea stomacul contorsionat de momentul nasterii. dar corpul care iesea din corpul-incipit nu-l putea distinge. rama o avea de la olga s. era o ramã-tablou. de fiecare datã când se uita la ea, observa cum placenta uitãrii nu curgea decât într-un singur timp…

(olga s. era micutã. se amesteca cu oamenii care mãnâncã pãmânt de sub unghii. îsi amintea cu precizie mângâierile lamelor tocite de-a lungul pulpelor inferioare si de sufletul ca un aparat de ras. prezenta ei îti spunea mereu cã de undeva trebuie sã aparã si demian. din cauza lui si-a pierdut olguvia mintile. din cauza lui demian, sãrutul seamãnã cu un ceas întepenit cu limbile lui maronii, suprapuse si împietrite, cu un ceas care ticãie plãcut ca si când timpul în sine ar fi ceva dezmierdãtor.).
ioana voia sã-si gãseascã libertatea. oricum, între ai ei n-avea ce sã mai caute! era mereu cu mâinile ridicate, ca soarele deasupra geamului lui george.

(de-ar sti george de câte ori nu l-a asteptat soarele în mijlocul aeroportului. de câte ori masa lui plinã de cd’uri cu C++, QBasic sau ratatul TurboPascal nu era flãmândã dupã o ploaie. si el se chinuia sã-i explice lui gabi de ce soarele rãsare mereu la fereastra lui…).

spunea tuturor de câte ori s-a nãscut ea din tipete postume… ioana voia un control. un control la urgentã.

*

(spital, sectia de urgente)
nu stiu exact cum sã vã explic. poate e de la ficat, nu functioneazã bine fierea. poate de la rinichi, cã am mai avut probleme. în ultima perioadã nu am prea avut grijã de mine. stresul, oboseala, stiti cum e!
da, stiu eu, dar ce vãd eu aici nu e bine. nu e bine deloc.
adicã?
ar fi o usoarã anemie. asta nu e grav. se trateazã usor. nu e dureros. dar altceva mã îngrijoreazã.
ce e? nu existã remediu?
mã tem cã nu. sufletul greu se vindecã.
*
libertatea ioanei însemna si prizonieratul propriului eu. se închidea în clepsidrele deja sparte. cãldurã. apropiere. mângâie. regreta acum cã n-a avut mai mult curaj. fusese atât de aproape de george… cât mai era sã-i spunã? sã-i aminteascã de mâinile lui, de partea dreaptã si partea stângã, de atlasul de anatomie, care nu avea indice alfabetic. sã-i spunã cã ea, de fapt… se rãzgândea când îsi mai amintea de ora de bio’ din clasa a 6-a. toti copiii aveau un iepuras mort, cãruia urmau sã-i facã disectia împreunã cu profesoara. bisturiu. ate. cârpe multe. ioana nu intra în agitatie. ea n-avea nimic. se avea pe ea si voia sã-si facã o disectie. pe viu. toti au început sã râdã:
eu fac o disectie în mine!

*
(george voia sã dea la stiinte politice. nu stia de ce. sã aibã o meserie. era un foarte bun actor. învãtase cum sã plângã. dacã se concentra sã adune toatã scoala, toate rãnile pe care le-a cuprins ritmic pe holurile unui spital, toate privirile umplute si necurãtate, în fine, tot orasul, în jurul ochilor se întindea o plasã deasã ca o garsonierã plinã de mobilier vechi. era mov. nimeni nu vorbea. george stia sã asculte. stia sã adoarmã când se recita din eminescu. avea biblia lui cu poezii)

(olga s. zicea tot timpul cã este o crãpãturã între buzele unui bibelou fin. cu ea începeau spãrturile în zid si balamalele scârtâitoare. cu olga se deschidea burta uriasã a obiectelor irecuperabile. olga fãcea plictiseala sã aibã gust de fier si transforma sângele în virus letal. iubea ziua de luni. în toatã dupã-amiaza, cu fiecare ceascã de ceai era mai departe de demian.)