free web hosting | free website | Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting
Fondatã de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 septembrie 1887
Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
6 / 2007
scrisoare din vichy
acasa

Bel-vedere cu parfum de Viena

Daniel Crãciun

Niciodatã nu voi putea cãlãtori destul si nici timp suficient nu am. Astfel s-a întâmplat pânã acum, de aceea, atunci când am ajuns în câte un loc, am generalizat (cum era de asteptat), încercând sã trag concluzii despre acea tarã, chiar dacã nu am vãzut decât o parte micã a ei. Dar, oare, nu facem toti asa ?
În Serbia si Muntenegru, de exemplu, peisajul e minunat si, desi nu înteleg limba sârbã, parcã eram acasã. Am avut tot timpul o stare de confort, de parcã m-as fi aflat la Câmpina sau la Ploiesti. Când am pãsit în Uzice, orasul mi s-a pãrut atât de prietenos si de familiar, încât am exclamat : „Iatã un loc unde as putea trãi !”. Nu mi-am imaginat pânã atunci cã sunt într-o mãsurã atât de mare „balcanic”, dar pesemne cã trebuie sã ajungi prin tãri strãine ca sã afli cu adevãrat cine esti.
Italia este încãrcatã de conotatii seducãtoare, tinutul „romantic” prin excelentã, dar mi s-a pãrut cã poate fi si stranie, de o frumusete primejdioasã,.. e anche maledetta. Un loc al paradoxurilor unde întâlnesti comori inestimabile de frumusete si culturã, dar si decrepitudine, strãzi murdare si ruine locuite. Vã mãrturisesc cã am simtit aceste lucruri si am scris aceste rânduri mult înainte de evenimentele nefericite din ultima vreme, care nu au nici o contributie în aprecierea mea.
Dar Viena? Viena este minunatã, superbã, nu numai prin etalarea culturalã sau prin reminiscentele încãrcate de opulenta epocii imperiale, dar, mai ales, prin calitatea orasului, prin curãtenie si prin civilizatia de fiecare zi. Orasul este frumos, elegant, dar este si tânãr! Un oras extraordinar de ofertant, de parcã ar trãi o permanentã si voluptuoasã tinerete. Cum a fost posibil ca o curtezanã de la curtea dinastiei de Habsburg sã renascã în strãlucire juvenilã, pe malurile bãtrânului fluviu, întocmai ca în misterele Egiptului? Revãd cu nostalgie orice imagine despre Viena, orasul de care te poti îndrãgosti, si nu mã pot opri sã mã întreb: De ce, de exemplu, atunci când se vorbeste despre românii care au reusit în afara tãrii, sunt pomeniti, în cap de listã, Ioan Hollender si Simina Ivan? Nu mi se pare nimic rãu, reusita lor e splendidã, dar Viena e plinã de români...
Domneste discretia asupra activitãtii lui Mircea Cãrtãrescu acolo, si el un român la Viena, ca si altii, foarte, foarte multi! Sunt atâtia români care sunt în acel loc, se aflã la Viena de ani de zile, si nu auzim nimic despre reusitele lor. Sã nu fie acestea un motiv de mândrie patrioticã? Ne-am fi asteptat de la maestrul Cãrtãrescu sã ne „cãrtãreascã” ceva despre superbul oras de pe Dunãre pe care îl cunoaste atât de bine. Si, poate, despre românii locului, pe care presupun cã îi întâlneste.
Cândva am citit cãrtile a unui vajnic norvegian, nimeni altul decât Thor Heyerdahl, si unul dintre lucrurile admirabile la el era tocmai mândria resimtitã, nemãrturisitã direct, dar suficient de puternicã încât sã rãzbatã din text, atunci când exploratorul ajungea în câte un loc îndepãrtat si constata cã acolo se aflã o micã comunitate de norvegieni. Acest suflet de viking jubila când ajungea printre ai sãi, pentru a retrãi acolo, simbolic, ca un sacrament, saga micii natiuni din care fãcea parte. O comuniune bazatã nu numai pe mândrie, dar si pe credinte comune, idealuri, valori, traditii si bun-simt. Ce superb ar fi dacã am reusi sã îmbogãtim si noi din fibra fiintei noastre, ca niste cutii de rezonantã din lemn bun, cântecul originii si al devenirii românesti, oriunde ne-am afla!
Pentru a vorbi despre Viena voi alege un monument ce reuneste trecutul si prezentul, în opinia mea, un loc care, desi renumit, este mult mai putin cunoscut de turisti decât altele... Nu este Schönbrunn, evident, nici Palatul Hofburg sau Catedrala Sf. Stefan! Un loc grandios, însã nu coplesitor, elegant, dar fãrã opulentã. E vorba despre Palatul Belvedere... Castelul Belvedere (Schloss Belvedere), cum i se spune în ghiduri, este compus în principal din douã corpuri de clãdire, „Belvedere inferior” (Unteres Belvedere) si „Belvedere superior” (Oberes Belvedere). Cronologic, Unteres („de jos”) a fost realizat primul, în 1716, iar Oberes (de sus) a fost terminat în 1722. Castelul de sus este amplasat pe o colinã ce dominã o parte din oras, având în fatã un lac artificial, iar între cele douã corpuri de clãdire se aflã o grãdinã decoratã în stil italian si francez, cu o geometrie echilibratã de alei, arbusti modelati perfect, fântâni si statuete. Creatorul grãdinilor a fost Dominique Girard, un elev al lui Le Nôtre. Figura Sfinx-ului grecesc pare sã fie tema predilectã a grãdinii. Cele douã palate se aflã astfel într-un dialog, o contrapunere armonizatã de valea amenajatã geometric a grãdinii, un fel de opozitie Yin-Yang riguros organizatã. Pe de o parte apa, de cealaltã parte grãdina, plus cele douã contructii complementare formeazã o armonie a elementelor, un întreg conceptual. Secolul al XVIII-lea si stilul baroc, în ansamblu, au însemnat triumful ratiunii, sau cel putin al convingerii cã ea poate sã lumineze lumea prin cunoastere si ordine.
Printul si arhitectul, s-au aflat, fiecare în felul sãu, într-un moment de gratie. Cãci Printul, cel la ordinul cãruia s-a realizat acest palat, a fost Eugen de Savoia, un mare soldat al timpului sãu, cel mai de seamã general al imperiului si poate chiar al Europei, în acel moment. În timpul epicului asediu si apoi în bãtãlia de despresurare a Vienei din 1683, Printul avea 20 de ani, si a fost doar prima dintre victoriile împotriva otomanilor în care a fost implicat. Când a început constructia complexului arhitectonic Belvedere, Eugen de Savoia avea 53 de ani, si devenise între timp un bãtrân, dar viguros general, acoperit de glorie, un punct fix în constelatia de putere si valoare a Imperiului Habsburgic. În timp, se afirmase deopotrivã ca strateg si diplomat. Ilustrul general s-a nãscut la Paris din pãrinti italieni, înrudit dupã tatã cu familia ducilor si apoi a regilor Italiei din dinastia de Savoia, dar si nepot al Mariei de Bourbon. Desi familia îl destinase unei cariere ecleziastice, tânãrul nobil savoiard a cerut sã fie primit în armata francezã, pentru cã îl atrãgea mai mult cariera militarã. Însã regele Ludovic al XVI-lea i-a respins cererea, gresealã plãtitã scump mai târziu, când a învins Franta în câteva rãzboaie.
Arhitectul castelului a fost tot un italo-austriac, si se numea Johann Lukas von Hildebrandt (1668-1745).
Îmi amintesc cum am ajuns eu la Castelul Belvedere, cãci a fost un alt mod de a cunoaste orasul. În ziua precedentã, din dorinta de a avea ce povesti fiicei mele, adolescentã, am fost la Muzeul Torturii, situat lângã Muzeul Mãrii. Tineretul e mult mai interesat decât generatia mea de lucruri de genul ãsta, cum ar fi un muzeu al torturilor... Asadar, pentru 5 euro am intrat în cel mai „kitsch”-ios muzeu din Viena, într-un subteran, fost adãpost antiaerian, cu tot felul de galerii întunecate si prost ventilate. O surprizã a fost cã, desi intrarea pãrea deplorabilã, insalubrã si, probabil, noaptea apar personaje dubioase în acel gang, cei care se îngrijeau de muzeu erau câtiva tineri simpatici, cred cã studenti. Prima torturã, pe care erai invitat sã o „trãiesti”, era sã intri într-o cãmãrutã a adãpostului antiaerian, cu mascã de gaze si inscriptii cu „Achtung!” de pe timpul rãzboiului, în timp ce în difuzoare se auzea alarma si zgomotul bombardamentelor. Aluzie clarã la tragedia vienezilor si a germanilor, care au suportat bombardamentele fãrã precedent din al doilea rãzboi mondial, când o mare parte din Viena, Castelul Belvedere si alte clãdiri, palate, bisericile si catedrala, au suferit enorme distrugeri. În rest, colectia de torturi medievale era prezentatã cât de cât exact, cu instrumentele de rigoare.
Dupã ce am iesit din camera „adãpostului”, m-am întors la fata de la intrare sã cer un ghid, un pliant, ceva... Mi-a înmânat un dosar consistent, în germanã si englezã, în care erau multe lucruri despre muzeu si erau descrise în amãnunt torturile medievale. Nu a fost chip sã citesc în galeriile întunecate de acolo, asa cã am bãgat dosarul în geantã. Când am ajuns la hotel, am vãzut cã ar fi trebuit sã-l returnez la plecare sau sã plãtesc doi euro pentru a-l pãstra. Nimeni nu-mi spusese! Devenisem un infractor român la Viena, fãrã sã vreau! Desi numai eu stiam asta, totusi, gândul nu-mi dãdea pace...
A doua zi, de îndatã ce am reusit sã-mi rezolv o parte din problemele legate de serviciu, am plecat glont la Muzeul Torturii sã returnez sau sã cumpãr dosarul. Pânã la urmã l-am pãstrat, cãci mi s-a pãrut util ca documentare, pentru cine stie când... Din apropiere am luat autobuzul spre Belvedere. Nu stiam atunci cã as fi putut ajunge, mai usor, coborând din metrou la Karlsplatz si, apoi, pe jos, pe Technikerstraße, pe lângã ambasada Frantei. Autobuzul, la Viena, trebuie sã ia la rând toate strãdutele posibile de pe traseu, si aici am o experientã de povestit, dar nu acum.
Când am ajuns în poarta Castelului, era o echipã cu un fotomodel - o fatã de doi metri, asteptând cu nerãbdare sã dea drumul la un „shooting”. Eu nu voiam decât sã fac o pozã-douã cu intrarea si sã trec mai departe... Nemtii cu „shooting”-ul asteptau, dar îsi cam pierduserã rãbdarea, pentru cã un grup de trei concetãteni români, trei vlãjgani, se întindeau pe rând pe iarba din fata Castelului, se pozau si comentau în dulcele grai mioritic, pentru cã fãceau si ei „shooting” pentru uzul propriu. Flãcãii nostri cam stricau imaginea... De aceea, am tras o pozã repede, din lateral, fãrã conationali. Voi fi criticat pentru observatia mea, sunt, poate, unii care ar dori sã-mi spunã cã nu am vãzut ceea ce am vãzut, dar din sutele de turisti de acolo, europeni, africani si asiatici, doar aceia trei ieseau în evidentã.
Johann Lukas von Hildebrandt s-a nãscut la Genova din mamã italianã si tatã german. Studiile de arhitecturã civilã si militarã le-a fãcut la Roma si la Torino, fiind arhitectul preferat al printului Eugen de Savoia. El a fost implicat în constructii importante ale barocului austriac, cãrora, în afarã de monumentalitate le-a adus si o notã de cãldurã si de bogãtie a decoratiunilor specificã Italiei. O rivalitate de ani de zile a existat în epocã între Hildebrandt si Johann Bernhard Fischer von Erlach, primul arhitect al curtii, considerat un maestru al constructiilor monumentale, de anvergurã, cum ar fi Palatele Schönbrunn sau Hofburg, si el scolit ani îndelungati la Roma.
Castelul Belvedere este considerat capodopera lui Hildebrandt, unul dintre cele mai reusite palate în stil baroc ale Europei si un omagiu adus de arhitect prietenului sãu, Printul Eugen. Numeroase elemente, cum ar fi acoperisul verde ce imitã corturile otomane, ca si sala si scãrile de la intrare, sunt create voit cu elemente turcesti, declarativ, pentru cã Printul de Savoia era învingãtorul turcilor. Hildebrandt era considerat un arhitect care stia sã îmbine cu fantezie stiluri si influente diferite, într-un ansamblu pe deplin echilibrat si unitar. Sala Terrena, intrarea monumentalã sustinutã de „atlasi”, scãrile, Sala de Marmurã, Sala Carlone, sunt cele mai renumite din Oberes Belvedere, ca stil având ceva si din renasterea italianã, dupã pãrerea mea de nespecialist.
Dupã moartea Printului Eugen de Savoia, castelul a fost cumpãrat de la urmasi de cãtre familia imperialã pentru pãstrarea colectiilor de artã. Era, totodatã, un loc popular pentru tot felul de distractii, cum ar fi focurile de artificii, circul, cursele de sãnii sau patinajul pe lacul artificial în timpul iernii. În 1848, anul revolutiilor europene, grãdinile castelului au servit drept loc de tabãrã pentru rãsculati. Ultimii locatari din dinastia imperialã au fost arhiducele Franz Ferdinand si sotia lui Sophia, pânã la asasinarea lor, la Sarajevo, eveniment ce a declansat primul rãzboi mondial. Dupã rãzboi, Republica Austria a adaptat treptat edificiul destinatiei de muzeu. Îndrãznesc sã spun cã palatul bãtrânului general de origine italianã a fost un loc binecuvântat pentru vienezi si pentru Austria. La 15 mai 1955, în Sala de Marmurã a Castelului Belvedere a fost semnat Tratatul de Stat prin care Puterile Aliate puneau capãt celor zece ani de ocupatie de dupã rãzboi, si restabileau suveranitatea si independenta tãrii. Fantoma Printului Eugen, dacã bântuie castelul, a avut motive sã fie multumitã. A purtat ultima bãtãlie, si-a fãcut încã o datã datoria, despresurând Viena!
Iatã cum un edificiu, ca loc al energiilor si elementelor contrare bine temperate, a confirmat, prin istoria sa de la constructie si pânã azi, însusirea de a fi o creatie emblematicã, o chintesentã a spiritului austriac. Sunteti de acord cu demonstratia? V-am prevenit cã am tendinta sã generalizez! Poate nu am convins destul, asadar, voi încerca sã aduc noi argumente fãrã sã devin baroc!
Tablourile din colectia imperialã a Împãrãtesei Maria-Tereza au fost prezentate publicului, pentru prima datã, în 1781, dar în timpul rãzboaielor napoleoniene au fost mutate în altã parte. Belvedere este si locul unde compozitorul Anton Bruckner si-a trãit ultimii ani si a compus simfonia a IX-a. Dupã toate distrugerile cauzate de rãzboaie, dupã refaceri si transformãri, colectiile de artã ale muzeului acoperã acum o perioadã amplã, de la evul mediu si pânã la cei mai renumiti artisti austrieci ai epocii moderne.
În Sala de Marmurã, acolo unde s-a semnat tratatul, erau niste mingi mari, învelite în plus, pe care turistii se puteau aseza. Unii încercau sã se culce, ca sã vadã mai bine tavanul, dar se rãsturnau, cheia era cã trebuie sã-ti pãstrezi echilibrul! Îmi aduc aminte cã m-am asezat pe o minge sã savurez momentul cã mã aflu pentru prima datã în preajma unor tablouri de Renoir, Camille Corot, Claude Monet, Edouard Manet, Vincent van Gogh. Trãirile acelor minunati pictori, incredibil de distilate prin suferintele lor dar si de istorie, se aflau acolo, aproape de mine... Iar atmosfera castelului era, în acelasi timp, intimã, prielnicã descoperirii! Asadar, capodopere ale picturii franceze, impresionismul si „scoala de la Barbizon”, ca si opere ale maestrilor olandezi, italieni, germani. Dintre artistii austrieci, foarte multi la numãr si remarcabili, Gustav Klimt pare a fi rãsfãtatul galeriei.
Gustav Klimt este un fel de Picasso austriac, dar l-a depãsit pe Picasso în douã privinte, prima fiind aceea cã tabloul sãu „Portretul Adelei Bloch-Bauer I”, pictat în 1907, a fost vândut în 2006 la New York pentru suma record de 135 de milioane de dolari. Cinci tablouri de Klimt s-au vândut în noiembrie 2006 cu pretul total de 327 de milioane $. Pe locul al doilea ca pret pe piata artei s-a situat un tablou al lui Picasso, „Bãiat cu pipã” (1905), vândut în 2004 cu 104 milioane $. Probabil cã Picasso a fost depãsit de Klimt si la numãrul de urmasi (14), în rest, nu pot sã mã lansez în aprecieri.
Ca fiu de gravor, Klimt foloseste mult culorile de aur si argint pe pânzã si s-a inspirat din mozaicurile bizantine. Erotismul intens al unora dintre operele sale i-a adus multe critici în timpul vietii, dar Klimt a dorit sã provoace si sã socheze privitorul, oferindu-i viziunea lui asupra adevãrului. Crezul lui Klimt pare sã fi fost cuprins într-un citat din Schiller, inclus într-unul din tablouri: „Dacã nu-i poti multumi pe toti prin faptele sau prin arta ta, multumeste doar pe câtiva. A multumi pe multi este rãu.” Evident, un protest împotriva acceptãrii mediocre, dar, în acelasi timp, poate fi si un teribilism, comun artistilor. Cert este cã opera lui Gustav Klimt a trecut testul timpului, cu strãlucirea aurului, s-ar putea spune. Dintre tablourile renumite, în Galeria Belvedere se aflã Sãrutul, Judith I, si câteva peisaje.
În ceea ce mã priveste, fiind prea putin initiat în pictura modernã, am „descoperit” la Belvedere un pictor mai pe gustul meu, precursorul lui Klimt si un maestru pe care întrega Vienã a timpului sãu l-a venerat. E vorba de Hans Makart.
Makart a fost un pictor, designer si decorator, care a trãit intens între anii 1840-1884. Calitãtile lui incontestabile sunt câteva importante, si anume fantezia debordantã, o dragoste freneticã pentru culoare, gustul pentru exotism, pasiunea detaliului. Trebuie spus si faptul cã, initial admis la Academia din Viena, a fost exclus ulterior ca „lipsit de orice talent”!
Dupã ce a studiat pictura în mai multe capitale europene, cam în jurul vârstei de treizeci de ani, Makart a devenit idolul lumii artistice, dar si o figurã popularã a Vienei, celebritatea zilei, supranumit „divinul Magician”! Eu nu as putea sã dau un exemplu de pânzã a lui Hans Makart care mi-a plãcut cel mai mult, pentru cã mi-au plãcut toate... Câteva lucrãri de mari dimensiuni, din colectia Castelului Belvedere, sunt Triumful Ariadnei, Cele cinci simturi, Vânãtoarea Faraonului. Makart a cãlãtorit în Egipt, iar tablourile lui cu temã orientalã reflectã cunoasterea nemijlocitã. Expertii spun cã unele dintre tablouri au suferit de-a lungul timpului, din cauza calitãtii discutabile a pigmentilor care si-au schimbat tonurile initiale. Pot sã garantez, din ceea ce am vãzut, cã lucrãrile lui au încã puterea de a seduce. Aidoma prietenului sãu Richard Wagner, Makart a fost un vizionar, un adept al interactiunii dintre artele vizuale, un iubitor al spectaculosului, al alegoriei, al estetismului. Presupun cã este genul de artist pe care ori îl respingi, ori îl accepti total.
Makart a trãit într-o perioadã în care Viena îsi definea un stil propriu, extravagant, asa-numitul stil „Ringstraße”, denumit si „Makartstil”. A fost o perioadã fastã pentru Viena, si perioada în care a trãit „Sissi”, Elisabeta de Austria, împãrãteasa a cãrei frumusete a fermecat un imperiu, devenind, frumoasa Sissi, emblema neoficialã a unei curti si colacul ei de salvare. A fi salvati prin „forta” frumusetii este, în fond, o variantã de preferat fortei pustiitoare a armelor si mult mai plãcut decât prin chinurile ascezei! Ce i-ar putea lipsi acestui oras bogat, în primul rând, bogat în frumusete si culturã, dar care renaste într-o nouã tinerete si prosperã de atâtea secole?
Aflându-mã pentru prea scurt timp la Viena, am intrat la un moment dat într-un magazin, pentru cã, stiti cum este, trebuia sã iau ceva pentru acasã... Am întrebat dacã existã un parfum specific vienez sau austriac, doar si Viena a fost o capitalã a stilului... Ei bine, spre surprinderea mea, mi s-a rãspuns cã nu existã! Toate parfumurile erau frantuzesti. În „shop”-urile din aeroport poti întâlni parfumuri purtând nume de cântãrete sau de actrite de la Hollywood, plus o multime de noutãti în domeniu, dar nici unul care sã aminteascã în mod special de Viena. Iatã ce lipseste acestui oras! O vizitã la Viena dã prilejul la cel putin tot atâtea amintiri si trãiri cât un film sau o melodie, de aceea n-ar fi rãu dacã ideea de Viena ar fi „completatã” olfactiv. În locul unui parfum, turistii îsi ostoiesc setea de suveniruri aromate, cel mai adesea, cu „ciocolata Mozart”. Si eu am fãcut la fel! În plus, am tras aer în piept, nãdãjduind sã mã pot întoarce acolo!