Niciodatã nu voi putea cãlãtori
destul si nici timp suficient nu am. Astfel s-a întâmplat
pânã acum, de aceea, atunci când am ajuns în
câte un loc, am generalizat (cum era de asteptat), încercând
sã trag concluzii despre acea tarã, chiar dacã
nu am vãzut decât o parte micã a ei. Dar, oare,
nu facem toti asa ?
În Serbia si Muntenegru, de exemplu, peisajul e minunat
si, desi nu înteleg limba sârbã,
parcã eram acasã. Am avut tot timpul o stare de confort,
de parcã m-as fi aflat la Câmpina sau la Ploiesti.
Când am pãsit în Uzice, orasul mi s-a
pãrut atât de prietenos si de familiar, încât
am exclamat : „Iatã un loc unde as putea trãi
!”. Nu mi-am imaginat pânã atunci cã sunt
într-o mãsurã atât de mare „balcanic”,
dar pesemne cã trebuie sã ajungi prin tãri
strãine ca sã afli cu adevãrat cine esti.
Italia este încãrcatã de conotatii seducãtoare,
tinutul „romantic” prin excelentã,
dar mi s-a pãrut cã poate fi si stranie, de o
frumusete primejdioasã,.. e anche maledetta. Un loc
al paradoxurilor unde întâlnesti comori inestimabile
de frumusete si culturã, dar si decrepitudine,
strãzi murdare si ruine locuite. Vã mãrturisesc
cã am simtit aceste lucruri si am scris aceste
rânduri mult înainte de evenimentele nefericite din
ultima vreme, care nu au nici o contributie în aprecierea
mea.
Dar Viena? Viena este minunatã, superbã, nu numai
prin etalarea culturalã sau prin reminiscentele încãrcate
de opulenta epocii imperiale, dar, mai ales, prin calitatea
orasului, prin curãtenie si prin civilizatia
de fiecare zi. Orasul este frumos, elegant, dar este si
tânãr! Un oras extraordinar de ofertant, de parcã
ar trãi o permanentã si voluptuoasã tinerete.
Cum a fost posibil ca o curtezanã de la curtea dinastiei
de Habsburg sã renascã în strãlucire
juvenilã, pe malurile bãtrânului fluviu, întocmai
ca în misterele Egiptului? Revãd cu nostalgie orice
imagine despre Viena, orasul de care te poti îndrãgosti,
si nu mã pot opri sã mã întreb:
De ce, de exemplu, atunci când se vorbeste despre românii
care au reusit în afara tãrii, sunt pomeniti,
în cap de listã, Ioan Hollender si Simina Ivan?
Nu mi se pare nimic rãu, reusita lor e splendidã,
dar Viena e plinã de români...
Domneste discretia asupra activitãtii lui
Mircea Cãrtãrescu acolo, si el un român
la Viena, ca si altii, foarte, foarte multi! Sunt
atâtia români care sunt în acel loc, se
aflã la Viena de ani de zile, si nu auzim nimic despre
reusitele lor. Sã nu fie acestea un motiv de mândrie
patrioticã? Ne-am fi asteptat de la maestrul Cãrtãrescu
sã ne „cãrtãreascã” ceva
despre superbul oras de pe Dunãre pe care îl cunoaste
atât de bine. Si, poate, despre românii locului,
pe care presupun cã îi întâlneste.
Cândva
am citit cãrtile a unui vajnic norvegian, nimeni altul
decât Thor Heyerdahl, si unul dintre lucrurile admirabile
la el era tocmai mândria resimtitã, nemãrturisitã
direct, dar suficient de puternicã încât sã
rãzbatã din text, atunci când exploratorul ajungea
în câte un loc îndepãrtat si constata
cã acolo se aflã o micã comunitate de norvegieni.
Acest suflet de viking jubila când ajungea printre ai sãi,
pentru a retrãi acolo, simbolic, ca un sacrament, saga micii
natiuni din care fãcea parte. O comuniune bazatã
nu numai pe mândrie, dar si pe credinte comune,
idealuri, valori, traditii si bun-simt. Ce superb
ar fi dacã am reusi sã îmbogãtim
si noi din fibra fiintei noastre, ca niste cutii
de rezonantã din lemn bun, cântecul originii
si al devenirii românesti, oriunde ne-am afla!
Pentru a vorbi despre Viena voi alege un monument ce reuneste
trecutul si prezentul, în opinia mea, un loc care, desi
renumit, este mult mai putin cunoscut de turisti decât
altele... Nu este Schönbrunn, evident, nici Palatul Hofburg
sau Catedrala Sf. Stefan! Un loc grandios, însã
nu coplesitor, elegant, dar fãrã opulentã.
E vorba despre Palatul Belvedere... Castelul Belvedere (Schloss
Belvedere), cum i se spune în ghiduri, este compus în
principal din douã corpuri de clãdire, „Belvedere
inferior” (Unteres Belvedere) si „Belvedere superior”
(Oberes Belvedere). Cronologic, Unteres („de jos”) a
fost realizat primul, în 1716, iar Oberes (de sus) a fost
terminat în 1722. Castelul de sus este amplasat pe o colinã
ce dominã o parte din oras, având în fatã
un lac artificial, iar între cele douã corpuri de clãdire
se aflã o grãdinã decoratã în
stil italian si francez, cu o geometrie echilibratã
de alei, arbusti modelati perfect, fântâni
si statuete. Creatorul grãdinilor a fost Dominique Girard,
un elev al lui Le Nôtre. Figura Sfinx-ului grecesc pare sã
fie tema predilectã a grãdinii. Cele douã palate
se aflã astfel într-un dialog, o contrapunere armonizatã
de valea amenajatã geometric a grãdinii, un fel de
opozitie Yin-Yang riguros organizatã. Pe de o parte
apa, de cealaltã parte grãdina, plus cele douã
contructii complementare formeazã o armonie a elementelor,
un întreg conceptual. Secolul al XVIII-lea si stilul
baroc, în ansamblu, au însemnat triumful ratiunii,
sau cel putin al convingerii cã ea poate sã
lumineze lumea prin cunoastere si ordine.
Printul si arhitectul, s-au aflat, fiecare în felul
sãu, într-un moment de gratie. Cãci Printul,
cel la ordinul cãruia s-a realizat acest palat, a fost Eugen
de Savoia, un mare soldat al timpului sãu, cel mai de seamã
general al imperiului si poate chiar al Europei, în acel
moment. În timpul epicului asediu si apoi în bãtãlia
de despresurare a Vienei din 1683, Printul avea 20 de ani,
si a fost doar prima dintre victoriile împotriva otomanilor
în care a fost implicat. Când a început constructia
complexului arhitectonic Belvedere, Eugen de Savoia avea 53 de ani,
si devenise între timp un bãtrân, dar viguros
general, acoperit de glorie, un punct fix în constelatia
de putere si valoare a Imperiului Habsburgic. În timp,
se afirmase deopotrivã ca strateg si diplomat. Ilustrul
general s-a nãscut la Paris din pãrinti italieni,
înrudit dupã tatã cu familia ducilor si
apoi a regilor Italiei din dinastia de Savoia, dar si nepot
al Mariei de Bourbon. Desi familia îl destinase unei
cariere ecleziastice, tânãrul nobil savoiard a cerut
sã fie primit în armata francezã, pentru cã
îl atrãgea mai mult cariera militarã. Însã
regele Ludovic al XVI-lea i-a respins cererea, gresealã
plãtitã scump mai târziu, când a învins
Franta în câteva rãzboaie.
Arhitectul castelului a fost tot un italo-austriac, si se numea
Johann Lukas von Hildebrandt (1668-1745).
Îmi amintesc cum am ajuns eu la Castelul Belvedere, cãci
a fost un alt mod de a cunoaste orasul. În ziua
precedentã, din dorinta de a avea ce povesti fiicei
mele, adolescentã, am fost la Muzeul Torturii, situat lângã
Muzeul Mãrii. Tineretul e mult mai interesat decât
generatia mea de lucruri de genul ãsta, cum ar fi un
muzeu al torturilor... Asadar, pentru 5 euro am intrat în
cel mai „kitsch”-ios muzeu din Viena, într-un
subteran, fost adãpost antiaerian, cu tot felul de galerii
întunecate si prost ventilate. O surprizã a fost
cã, desi intrarea pãrea deplorabilã, insalubrã
si, probabil, noaptea apar personaje dubioase în acel
gang, cei care se îngrijeau de muzeu erau câtiva
tineri simpatici, cred cã studenti. Prima torturã,
pe care erai invitat sã o „trãiesti”,
era sã intri într-o cãmãrutã
a adãpostului antiaerian, cu mascã de gaze si
inscriptii cu „Achtung!” de pe timpul rãzboiului,
în timp ce în difuzoare se auzea alarma si zgomotul
bombardamentelor. Aluzie clarã la tragedia vienezilor si
a germanilor, care au suportat bombardamentele fãrã
precedent din al doilea rãzboi mondial, când o mare
parte din Viena, Castelul Belvedere si alte clãdiri,
palate, bisericile si catedrala, au suferit enorme distrugeri.
În rest, colectia de torturi medievale era prezentatã
cât de cât exact, cu instrumentele de rigoare.
Dupã ce am iesit din camera „adãpostului”,
m-am întors la fata de la intrare sã cer un ghid, un
pliant, ceva... Mi-a înmânat un dosar consistent, în
germanã si englezã, în care erau multe
lucruri despre muzeu si erau descrise în amãnunt
torturile medievale. Nu a fost chip sã citesc în galeriile
întunecate de acolo, asa cã am bãgat dosarul
în geantã. Când am ajuns la hotel, am vãzut
cã ar fi trebuit sã-l returnez la plecare sau sã
plãtesc doi euro pentru a-l pãstra. Nimeni nu-mi spusese!
Devenisem un infractor român la Viena, fãrã
sã vreau! Desi numai eu stiam asta, totusi,
gândul nu-mi dãdea pace...
A
doua zi, de îndatã ce am reusit sã-mi rezolv
o parte din problemele legate de serviciu, am plecat glont
la Muzeul Torturii sã returnez sau sã cumpãr
dosarul. Pânã la urmã l-am pãstrat, cãci
mi s-a pãrut util ca documentare, pentru cine stie când...
Din apropiere am luat autobuzul spre Belvedere. Nu stiam atunci
cã as fi putut ajunge, mai usor, coborând
din metrou la Karlsplatz si, apoi, pe jos, pe Technikerstraße,
pe lângã ambasada Frantei. Autobuzul, la Viena,
trebuie sã ia la rând toate strãdutele
posibile de pe traseu, si aici am o experientã
de povestit, dar nu acum.
Când am ajuns în poarta Castelului, era o echipã
cu un fotomodel - o fatã de doi metri, asteptând
cu nerãbdare sã dea drumul la un „shooting”.
Eu nu voiam decât sã fac o pozã-douã
cu intrarea si sã trec mai departe... Nemtii cu
„shooting”-ul asteptau, dar îsi cam
pierduserã rãbdarea, pentru cã un grup de trei
concetãteni români, trei vlãjgani, se
întindeau pe rând pe iarba din fata Castelului,
se pozau si comentau în dulcele grai mioritic, pentru
cã fãceau si ei „shooting” pentru
uzul propriu. Flãcãii nostri cam stricau imaginea...
De aceea, am tras o pozã repede, din lateral, fãrã
conationali. Voi fi criticat pentru observatia mea,
sunt, poate, unii care ar dori sã-mi spunã cã
nu am vãzut ceea ce am vãzut, dar din sutele de turisti
de acolo, europeni, africani si asiatici, doar aceia trei ieseau
în evidentã.
Johann Lukas von Hildebrandt s-a nãscut la Genova din mamã
italianã si tatã german. Studiile de arhitecturã
civilã si militarã le-a fãcut la Roma
si la Torino, fiind arhitectul preferat al printului
Eugen de Savoia. El a fost implicat în constructii importante
ale barocului austriac, cãrora, în afarã de
monumentalitate le-a adus si o notã de cãldurã
si de bogãtie a decoratiunilor specificã
Italiei. O rivalitate de ani de zile a existat în epocã
între Hildebrandt si Johann Bernhard Fischer von Erlach,
primul arhitect al curtii, considerat un maestru al constructiilor
monumentale, de anvergurã, cum ar fi Palatele Schönbrunn
sau Hofburg, si el scolit ani îndelungati
la Roma.
Castelul Belvedere este considerat capodopera lui Hildebrandt, unul
dintre cele mai reusite palate în stil baroc ale Europei
si un omagiu adus de arhitect prietenului sãu, Printul
Eugen. Numeroase elemente, cum ar fi acoperisul verde ce imitã
corturile otomane, ca si sala si scãrile de la
intrare, sunt create voit cu elemente turcesti, declarativ,
pentru cã Printul de Savoia era învingãtorul
turcilor. Hildebrandt era considerat un arhitect care stia
sã îmbine cu fantezie stiluri si influente
diferite, într-un ansamblu pe deplin echilibrat si unitar.
Sala Terrena, intrarea monumentalã sustinutã
de „atlasi”, scãrile, Sala de Marmurã,
Sala Carlone, sunt cele mai renumite din Oberes Belvedere, ca stil
având ceva si din renasterea italianã, dupã
pãrerea mea de nespecialist.
Dupã moartea Printului Eugen de Savoia, castelul a
fost cumpãrat de la urmasi de cãtre familia imperialã
pentru pãstrarea colectiilor de artã. Era, totodatã,
un loc popular pentru tot felul de distractii, cum ar fi focurile
de artificii, circul, cursele de sãnii sau patinajul pe lacul
artificial în timpul iernii. În 1848, anul revolutiilor
europene, grãdinile castelului au servit drept loc de tabãrã
pentru rãsculati. Ultimii locatari din dinastia imperialã
au fost arhiducele Franz Ferdinand si sotia lui Sophia,
pânã la asasinarea lor, la Sarajevo, eveniment ce a
declansat primul rãzboi mondial. Dupã rãzboi,
Republica Austria a adaptat treptat edificiul destinatiei
de muzeu. Îndrãznesc sã spun cã palatul
bãtrânului general de origine italianã a fost
un loc binecuvântat pentru vienezi si pentru Austria.
La 15 mai 1955, în Sala de Marmurã a Castelului Belvedere
a fost semnat Tratatul de Stat prin care Puterile Aliate puneau
capãt celor zece ani de ocupatie de dupã rãzboi,
si restabileau suveranitatea si independenta tãrii.
Fantoma Printului Eugen, dacã bântuie castelul,
a avut motive sã fie multumitã. A purtat ultima
bãtãlie, si-a fãcut încã
o datã datoria, despresurând Viena!
Iatã cum un edificiu, ca loc al energiilor si elementelor
contrare bine temperate, a confirmat, prin istoria sa de la constructie
si pânã azi, însusirea de a fi o creatie
emblematicã, o chintesentã a spiritului austriac.
Sunteti de acord cu demonstratia? V-am prevenit cã
am tendinta sã generalizez! Poate nu am convins destul,
asadar, voi încerca sã aduc noi argumente fãrã
sã devin baroc!
Tablourile din colectia imperialã a Împãrãtesei
Maria-Tereza au fost prezentate publicului, pentru prima datã,
în 1781, dar în timpul rãzboaielor napoleoniene
au fost mutate în altã parte. Belvedere este si
locul unde compozitorul Anton Bruckner si-a trãit ultimii
ani si a compus simfonia a IX-a. Dupã toate distrugerile
cauzate de rãzboaie, dupã refaceri si transformãri,
colectiile de artã ale muzeului acoperã acum
o perioadã amplã, de la evul mediu si pânã
la cei mai renumiti artisti austrieci ai epocii moderne.
În Sala de Marmurã, acolo unde s-a semnat tratatul,
erau niste mingi mari, învelite în plus, pe
care turistii se puteau aseza. Unii încercau sã
se culce, ca sã vadã mai bine tavanul, dar se rãsturnau,
cheia era cã trebuie sã-ti pãstrezi echilibrul!
Îmi aduc aminte cã m-am asezat pe o minge sã
savurez momentul cã mã aflu pentru prima datã
în preajma unor tablouri de Renoir, Camille Corot, Claude
Monet, Edouard Manet, Vincent van Gogh. Trãirile acelor minunati
pictori, incredibil de distilate prin suferintele lor dar
si de istorie, se aflau acolo, aproape de mine... Iar atmosfera
castelului era, în acelasi timp, intimã, prielnicã
descoperirii! Asadar, capodopere ale picturii franceze, impresionismul
si „scoala de la Barbizon”, ca si opere
ale maestrilor olandezi, italieni, germani. Dintre artistii
austrieci, foarte multi la numãr si remarcabili,
Gustav Klimt pare a fi rãsfãtatul galeriei.
Gustav Klimt este un fel de Picasso austriac, dar l-a depãsit
pe Picasso în douã privinte, prima fiind aceea
cã tabloul sãu „Portretul Adelei Bloch-Bauer
I”, pictat în 1907, a fost vândut în 2006
la New York pentru suma record de 135 de milioane de dolari. Cinci
tablouri de Klimt s-au vândut în noiembrie 2006 cu pretul
total de 327 de milioane $. Pe locul al doilea ca pret pe
piata artei s-a situat un tablou al lui Picasso, „Bãiat
cu pipã” (1905), vândut în 2004 cu 104
milioane $. Probabil cã Picasso a fost depãsit
de Klimt si la numãrul de urmasi (14), în
rest, nu pot sã mã lansez în aprecieri.
Ca fiu de gravor, Klimt foloseste mult culorile de aur si
argint pe pânzã si s-a inspirat din mozaicurile
bizantine. Erotismul intens al unora dintre operele sale i-a adus
multe critici în timpul vietii, dar Klimt a dorit sã
provoace si sã socheze privitorul, oferindu-i viziunea
lui asupra adevãrului. Crezul lui Klimt pare sã fi
fost cuprins într-un citat din Schiller, inclus într-unul
din tablouri: „Dacã nu-i poti multumi pe
toti prin faptele sau prin arta ta, multumeste
doar pe câtiva. A multumi pe multi este
rãu.” Evident, un protest împotriva acceptãrii
mediocre, dar, în acelasi timp, poate fi si un teribilism,
comun artistilor. Cert este cã opera lui Gustav Klimt
a trecut testul timpului, cu strãlucirea aurului, s-ar putea
spune. Dintre tablourile renumite, în Galeria Belvedere se
aflã Sãrutul, Judith I, si câteva peisaje.
În ceea ce mã priveste, fiind prea putin
initiat în pictura modernã, am „descoperit”
la Belvedere un pictor mai pe gustul meu, precursorul lui Klimt
si un maestru pe care întrega Vienã a timpului
sãu l-a venerat. E vorba de Hans Makart.
Makart a fost un pictor, designer si decorator, care a trãit
intens între anii 1840-1884. Calitãtile lui incontestabile
sunt câteva importante, si anume fantezia debordantã,
o dragoste freneticã pentru culoare, gustul pentru exotism,
pasiunea detaliului. Trebuie spus si faptul cã, initial
admis la Academia din Viena, a fost exclus ulterior ca „lipsit
de orice talent”!
Dupã ce a studiat pictura în mai multe capitale europene,
cam în jurul vârstei de treizeci de ani, Makart a devenit
idolul lumii artistice, dar si o figurã popularã
a Vienei, celebritatea zilei, supranumit „divinul Magician”!
Eu nu as putea sã dau un exemplu de pânzã
a lui Hans Makart care mi-a plãcut cel mai mult, pentru cã
mi-au plãcut toate... Câteva lucrãri de mari
dimensiuni, din colectia Castelului Belvedere, sunt Triumful
Ariadnei, Cele cinci simturi, Vânãtoarea Faraonului.
Makart a cãlãtorit în Egipt, iar tablourile
lui cu temã orientalã reflectã cunoasterea
nemijlocitã. Expertii spun cã unele dintre tablouri
au suferit de-a lungul timpului, din cauza calitãtii
discutabile a pigmentilor care si-au schimbat tonurile
initiale. Pot sã garantez, din ceea ce am vãzut,
cã lucrãrile lui au încã puterea de a
seduce. Aidoma prietenului sãu Richard Wagner, Makart a fost
un vizionar, un adept al interactiunii dintre artele vizuale,
un iubitor al spectaculosului, al alegoriei, al estetismului. Presupun
cã este genul de artist pe care ori îl respingi, ori
îl accepti total.
Makart a trãit într-o perioadã în care
Viena îsi definea un stil propriu, extravagant, asa-numitul
stil „Ringstraße”, denumit si „Makartstil”.
A fost o perioadã fastã pentru Viena, si perioada
în care a trãit „Sissi”, Elisabeta de Austria,
împãrãteasa a cãrei frumusete a
fermecat un imperiu, devenind, frumoasa Sissi, emblema neoficialã
a unei curti si colacul ei de salvare. A fi salvati
prin „forta” frumusetii este, în fond,
o variantã de preferat fortei pustiitoare a armelor
si mult mai plãcut decât prin chinurile ascezei!
Ce i-ar putea lipsi acestui oras bogat, în primul rând,
bogat în frumusete si culturã, dar care
renaste într-o nouã tinerete si prosperã
de atâtea secole?
Aflându-mã pentru prea scurt timp la Viena, am intrat
la un moment dat într-un magazin, pentru cã, stiti
cum este, trebuia sã iau ceva pentru acasã... Am întrebat
dacã existã un parfum specific vienez sau austriac,
doar si Viena a fost o capitalã a stilului... Ei bine,
spre surprinderea mea, mi s-a rãspuns cã nu existã!
Toate parfumurile erau frantuzesti. În „shop”-urile
din aeroport poti întâlni parfumuri purtând
nume de cântãrete sau de actrite de la
Hollywood, plus o multime de noutãti în
domeniu, dar nici unul care sã aminteascã în
mod special de Viena. Iatã ce lipseste acestui oras!
O vizitã la Viena dã prilejul la cel putin tot
atâtea amintiri si trãiri cât un film sau
o melodie, de aceea n-ar fi rãu dacã ideea de Viena
ar fi „completatã” olfactiv. În locul unui
parfum, turistii îsi ostoiesc setea de suveniruri
aromate, cel mai adesea, cu „ciocolata Mozart”. Si
eu am fãcut la fel! În plus, am tras aer în piept,
nãdãjduind sã mã pot întoarce
acolo!
