B. P. Hasdeu
Istoria – suprema chemare

I. Oprisan

Realizãrile întrucâtva de egalã valoare ale lui B. P. Hasdeu în atâtea domenii – beletristicã, folcloristicã, filologie, istorie – oculteazã chemarea sa primordialã, derutându-l pe cercetãtor în demersul de ierarhizare a sferelor de preocupare ale savantului.

Si totusi, câteva elemente vin sã contureze o dominantã.

În primul rând, de la tatãl sãu – singurul profesor pe care l-a avut, dupã cum mãrturisea – a mostenit, mai mult decât orice, patima istoriei, fiind din fragedã tinerete interesat – existential am spune – de trecutul neamului nostru. Cine suntem?, de unde ne tragem?, prin ce ne individualizãm de alte popoare? constituie întrebãri pe care si le-a pus în diverse forme de la cele dintâi scrieri si pânã la ultimele.

Nu întâmplãtor primele sale reviste au un caracter, dacã nu exclusiv, în orice caz preponderent istoric, fapt vizibil pânã si în titlurile lor: Foaia de storiã românã, Foita de istorie si literaturã, Arhiva de istorie a României (exclusiv istoricã).

Apoi, fatã de celelalte domenii de activitate, care cunosc lungi perioade de abandonare (îndeosebi beletristica si folcloristica) preocupãrile istorice puncteazã întreaga existentã a autorului timp de cel putin patru decenii, de la articolul Despre IùT în titlul domnilor români ai Moldo-Valahiei si ai Bulgariei (1858), pânã la exegeza de ample dimensiuni Negru-Vodã. Un secol si jumãtate din începuturile statului Tãrei-Românesti (1230–1380) (1898).

Existã, în sfârsit, o anume subordonare a sferelor dictatã de preocuparea regentã.

Filologia, de pildã, devine clar la B. P. Hasdeu o modalitate de pipãire a Trecutului, un instrument de depistare a argumentelor istorice, o cheie de înlãturare a beznelor acolo unde documentele si mãrturiile de orice altã formã tac.

De aici – asa de profundul apel la legile foneticii si ale modificãrilor lingvistice în timp ale cuvintelor, de aici recursul la indoeuropenisticã si cãutarea sensurilor primare, pãstrate doar în expresii idiomatice.

Dacã se va observa, cele mai multe dintre cercetãrile filologico-lingvistice ale savantului au o vizibilã sau mascatã finalitate istoricã, stiinta filologicã fiind chematã ca adjuvant în sprijinul descifrãrii sau reconstituirii vremurilor de altã datã.
Pe de altã parte, creatia popularã e întrevãzutã ca un tezaur de documente nebãnuite, cu trimitere la fapte si figuri istorice. Încât folcloristica îi oferã savantului noi „fântâni“, ce deschid perspective neasteptate (unele fortat întrebuintate) cãtre zãri mai apropiate sau mai îndepãrtate.

Faptul e valabil si pentru dreptul cutumiar si toate celelalte ramuri ale etnologiei.

În sfârsit, beletristica (sub multiplele ei întruchipãri) îsi trimite irizãrile artistice pânã aici, imprimând, nu o datã, textului istoric valori literare ce pun în discutie însãsi apartenenta sa la un domeniu sau altul.

Sunt argumente ce pledeazã evident pentru dominanta istoriei asupra tuturor celorlalte preocupãri ale savantului.

De altfel, însusi B. P. Hasdeu se pare cã se considera înainte de toate istoric. Dovadã, între altele, tentativa sa de a trece, dupã moartea lui Mihail Kogãlniceau, de la Sectiunea Literarã a Academiei Române, la Sectiunea Istoricã.
*
„Chemarea“ savantului cãtre istorie e probatã din plin de realizãrile sale.

Sosit la Iasi cu cuferele încãrcate de cãrti, de fise, manuscrise personale, de vechi documente autentice sau de copii dupã ele – unele transcrise chiar la Cahul, unde functionase o vreme ca judecãtor –, B. P. Hasdeu observã, ceea ce întrevãzuse si de departe: acalmia literarã si stiintificã din capitala Moldovei.

Spre a sustine Unirea, dar si pentru a trezi spiritele din letargie, savantul publica revista România, în care îsi începea activitatea de istoric, filolog, etnolog si literat, pe care o va continua din ce în ce mai intens în urmãtoarele reviste: Foaia de Storiã Românã (1859), Foita de Istorie si Literaturã (1860), Din Moldova (Lumina), (1861–1863).

Dupã ce oferea, în Foaia de Storiã Românã, un exemplu admirabil de analizã si înlãtare spre sintezã, pornind de la un document, publicat în original în revistele ruse si polone si pentru prima datã în traducerea sa româneascã – Negotul moldovan sub Alesandru Bunul –, precum si modelul comentãrii din toate perspectivele a diverselor tipuri de documente istorice (O tocmalã de împãrtalã din 1670, O carte domneascã din 1682, O tidulã de la Ioan Sobiescki, Un zapis de danie din 1702, O adeverintã din 1720, Nãrãveala între craiul Sigismund al 3[-lea] si domnul Ieremia Movilã din 1579), B. P. Hasdeu îsi dezvãluia în fruntea Foitei de Istorie si Literaturã aspiratiile si proiectele în ce priveste cercetarea istoriei.

Constatând, pe bunã dreptate, lipsa unei istorii stiintifice a României, scrisã atât de români, cât si de strãini, el dãdea o primã definitie a istoriei, întrevãzutã, dupã cum tinea sã releve, la modul ideal: „Istoria este criteriul legilor nasterii, a cresterii, dizvoltãrii, slãbirei, pieirei si renasterei a popoarelor în spatiu si timp, si ale pãrtãsiei ce toate aceste faze o au întru necontenitul progres al omenimei, pentru carea nestatornicirile deosebitelor neamuri sunt simplicele strãmutãri ale puncturilor, producãtori de o mai mare cerculatiune si, prin urmare, de o viatã mai putinte“.

În vederea realizãrii unei asemenea istorii, el distingea trei etape indispensabile („trei operatiuni succesive si neînlãturate“): „culegerea datelor“ (descoperirea si publicarea documentelor, a materialelor privitoare la istorie în genere), „deslusirea lor în parte“ (comentarea si punerea în relatie cu altele si cu fenomenul în sine) „si, în fine, clãdirea edificiului“ (sinteza): „Dupã Muratori’i, Mabillon’i, Montfaulcon’i, Lunig’i, Gruter’i, Du Cange’i, urmeazã cei ce apuc[ã] si dizvoltã, una câte una, amãnuntimele adunate de cãtre cei[l]alti, si carii sunt prea numerosi pentru ca sã-i putem caracteriza prin câteva nume proprii. În sfârsit, dupã ce datele sunt întrunite si prelucrate, se aratã un arhitect ce le înorânduieste în o singurã si mãreatã întregime, relativimente cea mai perfectã, adecã putincios cea mai apropiatã de idealul «istoriei»“.

Un asemenea „arhitect“ al istoriei române se visa el însusi si s-a visat mereu dupã aceea, mai ales când a propiectat si a început elaborarea Istoriei critice a României.

Dar, din pãcate, savantul trebuia sã constate cã cercetarea româneascã se afla abia la începuturi, departe de a putea oferi „arhitectului“ providential materialul si interpretãrile partiale de care avea nevoie; cã primele douã etape nu fuseserã nici pe departe consumate.

„Ei bine! – rostea el cu amãrãciune – Pânã azi, noi n-am putut încã trece nici chiar prin cea întâie din aceste trei operatiuni. Ce e dreptul, nu ni lipsesc oarecari începuturi, însã ele sunt fãrã legãturã, încât critica cea mai isteatã si geniul cel mai pãtrunzãtoriu n-ar fi în stare sã le strângã la un loc“.

Si, spre a exemplifica starea deplorabilã a cercetãrilor istorice la noi, el enumera câteva dintre problemele neelucidate sau nici chiar luate serios în discutie pânã la acea datã, care-l interesau personal si-l vor interesa întreaga viatã. Voalat, el evidentia spectrul problematicii pe care urma s-o abordeze.

„Întrebati-ne: Cine fost-au dacii? Cum strecuratu-s-au românii prin înrâurirea mezevului? Care fost-au cauzele migratiunilor române? Când si sub cine statornicitu-s-au tãrile noastre? si câte altele. Noi vom rãspunde sau prin niste sisteme desãntate, sau prin tãcere“.

Dupã toate acestea, B. P. Hasdeu îsi mãrturisea programul concret al cercetãrilor imediate, care rãmâneau deocamdatã în sfera primelor douã etape: „Foita mea are menirea de a aduna necunoscutele sau cele împrãstiate izvoare ale istoriei române; si, din când, în când, aflând sub mânã niste date mai numeroase sau mai lãmurite, de a le petrece prin criticã“.

În consecintã, tânãrul savant publica documente de diverse tipuri – unele comentate, altele doar publicate în original sau numai în traducere – si începea tipãrirea amplului studiu Pierit-au dacii?, prin care rãspundea – mai corect, dorea sã rãspundã – celei dintâi dintre întrebãrile pe care le enumerase ca nerezolvate în articolul-program Istoria.

Dar interpretarea gresitã a criticilor aduse de el în preambulul studiului (probabil nescris integral) împotriva extremismului latinisit, îl fãceau sã sisteze publicarea lui si sã întrerupã aparitiei revistei (spre a nu se putea spune, desigur, cã a dat curs amenintãrilor de a nu-l mai continua).

A urmat un intermezzo de deplasare a interesului de la istorie cãtre literaturã (în Din Moldova (Lumina) si Aghiutã), pânã când, în 1864, i se oferea sansa neasteptatã de a scoate sub patronajul Ministerului Justitiei, Cultelor si Instructiunii Publice, o revistã special creatã pentru publicarea documentelor si a mãrturiilor istorice de orice fel.

Dând contur revistei Arhiva istoricã a României (1864–1866; 1867–1868), B. P. Hasdeu cãpãta, dintr-o datã aripi, proiectând obiectivele urmãrite la dimensiuni colosale.

Gândind-o – în perspectiva necesitãtilor – ca un corpus integral al documentelor istorice aflate în tarã si strãinãtate, publicate si nepublicate, ce urma sã se închege într-un numãr nelimitat de ani, savantul îsi mãrturisea, în Introducerea – inseratã (înaintea aparitiei primului numãr din 8 august 1864), în paginile ziarului Buciumul, 4\16 august 1864 – dorinta de a cuprinde la un loc, într-un tezaur documentar inestimabil, imensa cantitate de documente istorice interne si externe, întregi sau fragmente, într-o operã ciclopicã, cum nu mai avea, la acea datã, nici o altã culturã. „Arhiva istoricã a României – nota el – este menitã a reproduce cu timpul, treptat, unul câte unul, toate documentele inedite sau publicate, pãmântene si strãine, privitoare la istoria românã, de la epoca cea mai veche si pânã la anul 1800 exclusiv“.

Încã neîncrezãtor cã visul devenea realitate, istoricul lucra cu febrilitate la materializarea proiectului.

Drept urmare, sãptãmânã de sãptãmânã, apãrea câte un numãr de 16 pagini al revistei, iar la 6 luni numerele se reuneau în volume.

Revista creeazã o asemenea impresie de instrument fundamental de lucru pentru istoria nationalã, încât, dupã sistarea ei, în 1866, de cãtre ministrul C. A. Rosetti, se intervenea din partea celui mai înalt for, Adunarea Deputatilor, pentru a fi reluatã, aprobându-i-se un fond special în bugetul tãrii.

Mihail Kogãlniceanu îl lãuda, chiar, pentru „religiozitatea“ cu care respectase cerintele stipulate în conventie.

Dar, în februarie 1869, contractul era reziliat si revista pusã sub asupiciile Arhivelor Statului. Revoltat de abuzul Ministerului, B. P. Hasdeu refuza sã mai colaboreze în noua formulã.

De pe urma eforturilor sale au rãmas patru volume masive de documente, de o bogãtie extraordinarã, aruncând nenumãrate lumini asupra trecutului national.

E drept cã în graba publicãrii, savantul nu a putut, pe de o parte, sã ordoneze mai întâi documentele si abia mai apoi sã le insereze în revistã în ordine cronologicã, iar pe de alta nu a realizat indicii promisi (afarã de cel cronologic pentru tomurile I–II), care ar fi facilitat regãsirea textelor.

O publicare mai sistematicã (limitatã la un singur deceniu, 1570–1580 cel al lui Ioan Vodã cel Cumplit) va întreprinde B. P. Hasdeu, dupã 1869, în paginile ziarelor proprii Traian si Columna lui Traian.

Dar implicarea profundã în politica activã si mai apoi în publicistica politicã, atenua întrucâtva elanurile editãrii vechilor documente, pânã la a le auto opri.

La începutul anilor ’70 ai secolului XIX, scârbit însã de viata politicã, pe care n-o putuse înrâuri prea mult în bine, savantul se retrãgea din lupta de partide si se dedica în exclusivitate activitãtii stiintifice, schimbând radical profilul revistei Columna lui Traian.

Considera, mai ales, cã sosise momentul abordãrii frontale a lucrãrii la care visa din cea mai fragedã tinerete: Istoria criticã a românilor, a cãrei redactare o tot amânase din cauza lipsei „fântânilor“ istorice, a izvoarelor, de la care sã porneascã si pe care sã-si sprijine edificiul.

Incitat – dupã cum mãrturisea – de lucrarea Romänische Studien (Studii române), Leipzig, 1871, de R. Rössler, plinã de atâta neadevãr, B. P. Hasdeu se hotãra sã ardã etapele pregãtitoare si sã înalte constructia cu ce avea.

O fãcea, însã, cu un asemenea entuziasm si într-o viziune atât de largã, încât se speria el însusi de proportiile pe care lucrarea ar fi trebuit sã le ia pentru a reflecta viata româneascã în integralitatea ei.

Oprindu-se, mai întâi, la istoria Tãrii Românesti din secolul XIV, conceputã ca un modul, dupã modelul cãreia urmau sã fie prezentate toate celelalte provincii românesti, B. P. Hasdeu îsi structura materia în urmãtoarele sapte sectiuni: I. Pãmântul si poporul, II. Tronul si nobilimea, III. Arma, IV. Crucea, V. Economia si dreptul, VI. Limba si literatura, VII. Concluziuni, ale cãror sensuri ceva mai concrete le decodifica pe coperta exterioarã a fasciculei a treia a vol. I: „Dupã fãscioara VIII [cu care urma sã se încheie vol. 1–2 ale tomului I, dedicate prezentãrii „pãmântului Tãrii Românesti“], va apare tot în fãscioare Istoria etnograficã a Tãrii Românesti pânã la anul 1400, [ce ar fi prezentat „poporul“ român, menit a face obiectul primei sectiuni, împreunã cu teritoriul], Istoria domnilor, Istoria boierilor [cuprinse initial în sectiunea a II-a], Istoria militarã, Istoria religioasã, Istoria juridicã, istoria economicã [reunite în prima schitã a sumarului în sectiunea V, sub titlul: Economia si dreptul], Istoria literarie si artisticã“. Lipsea însã referinta la sinteza finalã: VII. Concluziuni.

În schimb se reafirma tendinta cuprinderii totalitãtii fenomenului românesc, ceva mai precis definitã: „Dupã Tara Româneascã vor urma dupã acelasi plan: România Transcarpatinã, România Transdanubianã si Moldova“.

Întelegându-si „misiunea pe o scarã colosalã“ – dupã cum mãrturisea în prefata cãrtii – Istoria criticã a românilor ar fi trebuit sã capete – dacã ar fi fost terminatã – proportiile unei lucrãri unice în istoriografia mondialã, de circa 70–80 de volume.

Dimensiunile iesite din comun ale proiectului erau dublate de o la fel de singularã perspectivã metodologicã de abordare a subiectului. Spiritul sãu enciclopedic se întrecea nu numai pe sine, ci constituia probabil un caz neegalat de punere la contributie în vederea luminãrii adevãrului a celor mai diverse stiinte ale timpului – de la istoria nationalã si universalã si de la filosofie, filologie, diplomaticã, numismaticã, arheologie, economie politicã, sociologie, statisticã, paleografie, mitologie, etnologie, heraldicã, antropologie – la stiintele propriu-zise ale naturii (botanicã, zoologie, mineralogie, chimie etc.).

Îsi autoimpusese chiar un „decalog“ normativ în elaborarea Istoriei critice a românilor, solicitând tuturor celor care i-ar fi adus obiectii supunerea la aceleasi rigori, care erau, de fapt, rigorile stiintei însesi, ale stiintei istorice – dupã cum observa – „cea mai grea din toate stiintele“.

„Acei ce ar fi dispusi sã facã stiintei acest serviciu de asociatiune [de a completa lacunele sau de a corija erorile «prin câte o criticã luminatã»] sã nu uite un singur moment urmãtoarele câteva criterii care ne-au condus pe noi în tot cursul operei de fatã.

1. Nu e permis istoricului a-si întemeia asertiunile decât numai pe date sincronice evenimentelor;

2. Chiar o sorginte în întelesul de mai sus nu e suficiinte dacã este una, nesustinutã printr-o serie de mai multe alte consideratiuni;

3. O mãrturie mai nouã atunci numai capãtã criteriul de fântânã, dacã se poate demonstra cã a fost foarte aproape de loc si de timp, sau cel putin avusese la dispozitiune neste adevãrate sorginti în virtutea cãrora se pronuntã;

4. Sã nu se citeze niciodatã ceea ce nu s-a citit, iar în caz de a fi împrumutatã de aiuri vro citatiune, sã se punã modestul apud, fãrã care nu se poate sti pe a cui responsabilitate se vorbeste;

5. Afarã de fântâne, scuturate de orice dubiu, nu existã nici o autoritate în istorie si cu atât mai putin nici o nefailibilitate;

6. O sorginte trebuie studiatã în text si în context, cunoscându-se într-un mod filologic limba originalului;

7. Nu este iertat a sacrifica eterna veritate trecãtorului interes, fie acesta de orice naturã, cãci falsificându-se o singurã verigã, nu vom mai putea întelege totalitatea catenei;

8. Cineva se naste transilvan, moldovean, muntean, basarabean etc., dar istoricul poate fi numai român, prin simtimânt si trebui sã fie numai om prin ratiune: provincialismul si fanatismul ucid stiinta;

9. Ceea ce-i comun naturei umane întregi, formând o nestrãmutatã lege universalã, se aplicã cãtrã toate cazurile concrete, suplenind chiar lipsa fântânelor propriu-zise;

10. Istoria fiind partea cea mai supraordinatã în clasificatiunea pozitivistã a stiintelor, nu este nici o ramurã a cunostiintelor care sã nu poatã rãspândi câteodatã o vie luminã asupra unei cestiuni istorice.

Am dori ca aceste putine criterii fundamentale sã pãtrunzã la noi în spiritul acelora ce se azvârlã cu prea multã frivolitate în cea mai grea din toate stiintele“.

Multi s-au întrebat de ce s-a oprit B. P. Hasdeu la secolul al XIV-lea din istoria Tãrii Românesti, pãrându-li-se prea restrictiv pentru a întreprinde o istorie generalã a românilor.

Rãspunsul l-a dat partial însusi autorul în prefata la editia din 1874 a cãrtii.

Va urma