Din jurnalul folcloristului Ilarion Cocisiu

Gherasim Rusu Togan

Urmare din nr. anterior

Diversitatea lumii românesti, aflatã într-o dramaticã epocã de pierdere a reperelor de civilizatie, reflectatã în constiinta unui artist cu sufletul defrisat de contraste minciunã si brutalitate, socheazã în primul rând prin surprinderea unui moment, precum invazia armatelor sovietice în România, care în jurnal s-au pãstrat în totalitate lizibile. Sã retinem totodatã faptul cã observatiile apartin unui ofiter de formatie umanistã, cu studii de retus artistic încheiate la Viena, cãruia îi este dat sã trãiascã epoca anulãrii civilizatiei, atât de greu dobândite.
Atragem de altfel atentia asupra faptului, usor sesizabil, cã Ilarion Cocisiu a cuprins în jurnalul sãu pagini la fel de acuzatoare si asupra dezastrului apocaliptic pricinuit de Germania fascistã, ce se înscriu în acelasi registru confesiv!
Asemenea, vocea lui Ilarion Cocisiu, ca-n toate cele oferite posteritãtii, si-n cazul de fatã se distinge printr-o analizã obiectivã si încãrcatã de finete a evenimentelor, peste care presarã umor, invective si invocatii, atunci când rãbdarea sparge zãgazurile.
Dar fãrã venin si idei preconcepute, în jurnal este prezentã cunoasterea perfectã a psihologiei tãrãnesti, cu distinctie categoricã între plebea cartierelor, cu lumpeni si debusolati social, si lumea spatiului nostru rural, cu o tãrãnime formatã într-un cult al pãmântului, credintã strãmoseascã, datini si obiceiuri, dar pânã la urmã atât de aspru si barbar lovitã de cãtre sovietele rãsãritului, „în sete de spatiu geografic”. Deci, ca putini alti intelectuali ai timpului sãu, Cocisiu a anticipat cu precizie de ceasornic barbaria sovietelor mânate instinctual, înspre un Berlin iluzoriu, în imaginatia lor uscatã de duritate si propagandã desãntatã, presãrând în urmã scenarii cu violuri, ucideri, rãpiri si sãrãcie, asemãnati fiind, pe bunã dreptate, cu migratorii de la începutul veacului!
Asadar, cronicar al lumii sale, dãruit sufleteste lumii de provenientã, este mânat în aceastã actiune de sentimentul pur al respectului dat omului pãmântului si valorilor sale spirituale, respectiv a celor ce i-au oferit prin timp podoaba lumii lor, amenintatã de distrugere.
Si, totusi, asa cum se va putea descifra din multe pagini ale jurnalului, multã vreme Ilarion Cocisiu a purtat în suflet convingerea cã lumea româneascã se va restabili pe vechile structuri, cã legile, relatiile dintre oameni se vor armoniza, cã acest vis urât, negru si producãtor de degringoladã nu va dura o vesnicie…
Dar, pânã la urmã, disperarea se accentueazã mereu si mereu, izbucnind în cele din urmã în strigãt înghetat pe buze si scrijelit pe filele care, amarnic, multe dintre ele n-au durat pe de-a întregul, pânã la secarea barbariei!
Iar cel care a fost asemenea rapsozilor de la care a cules atâtea si atâtea doine – dor, suferintã-lacrimã, s-a stins ,la rândul lui înainte sã-si vadã dureroasele sale proteste iesite la luminã!
Spirit cu puternice accente anticomuniste în formatul sãu, etnomuzicologul si-a trãit ardent epoca atât de învolburatã si deformatã socio-ideologic. Si cu aceeasi ardentã si-a manifestat sincer si fãrã retinere oroarea fatã de fortele comuniste, presimtindu-le ivirea, odatã cu valurile „mongoloide” ce se rostogolesc, devastator, din negurile rãsãritului „eliberator”.
În umanismul sãu, etnomuzicologul cautã astfel sã descopere în soldatul de rând , strãin de locurile ce le devasteazã, similitudini cu ale pãmânteanului, respectiv cu ale tãranului nostru. Descoperã însã o fiintã dualã: „Suflete simple ca ale tãranilor nostri, închinãtori însã în fata sticlei colorate…”
Si astfel, comparatia cade, lipsindu-i normalitatea, echilibrul moral ce l-ar fi salvat de la barbarie, de la dezumanizare… Iar originea rãului ce curge odatã cu nãvala acestor hoarde, se aflã în sistemul de regim, în ideologia ce duce, în expresia sa, la „Detronarea lui Dumnezeu si întronarea insului oarecare”, grilã de altfel specificã dictatorilor sovieto-comunisti, molipsindu-ne, printre altii, si pe noi, prin intermediul „eliberatorilor”!

*
Ora 10,10
Scriam mai adineauri despre soldatii ce s-au repezit sã cumpere totul. I-am vãzut bucurându-se de o tabachere sclipitoare, dar de proastã calitate, i-am vãzut. Le-au luat pentru cã sunt ieftine în banii lor si negustorii trebuie îngrãmãdind fel de fel de obiecte ce vroiau probabil sã le ducã amintire din lungul lor drum celor de-acasã, sã le vândã astfel, desi acesti bani nu fac douã parale, deocamdatã!
Suflete simple ca ale tãranilor nostri, închinãtori însã în fata sticlei colorate, întocmai ca negrii ce nu pot sã deosebeascã aceasta de perle.
Mã întreb ce a realizat atunci regimul? Ce le-a dat din plin? Þãranul nostru nu jinduieste dupã lucruri ce nu tin de viata lui închistatã în legi sociale nescrise, pe care încã le respectã. Dar clasa de sus le are, fãrã sã facã de ele caz. Totul e normal si la fiecare pãturã socialã de la noi se împleteste, se închide într-un întreg spiritual, cu materialul, dând acel echilibru sufletesc, ce facepe om sã nu caute evadarea din viata pe care o duce. „Pe mine sã mã lase sã trãiesc cum stiu si cum am pomenit!” e spusa celui de jos, iar celãlalt duce, la fel, o viatã conformã, asi zice, rangului social.
Ce îndreptãteste atunci aceastã pornire spre o totalã reformã a omului? Ce justificã cu adevãrat rãsturnarea vechilor valori morale si sociale, cheia însãsi a temeiurilor vietii? Problema standardului de viatã ce se cere sã fi mai ridicat la multimea nevoiase, dar pentru asta lumea trebuie neapãrat sã sângereze atât ? Lumea trebuie sã se nenoroceascã si mai mult ca sã poatã cuceri (doar în iluzii) un trai mai bun pentru toti? Nu cred cã revolutia rezolvã aceastã problemã, într-un chip fericit. Cred mai degrabã cã ea tinde spre o degradare a claselor înalte, a elitei sociale ce trebuie sã fie fãclie cãlãuzitoare, tintã mãreatã pentru toti, spre care sã nãzuiascã multimile. Coborârea acestei elite de pe piedestal nu duce la urcarea celor de jos, ci rãmâne purã si simplã coborâre a celor de sus.
Mi-am dat seama de nivelarea claselor sociale în chip evolutiv, în apus. Când în tren n-am mai gãsit la Viena clasa a doua cu alt pret. La început, am fost surprins, dar pe urmã mi-a pãrut normal, sã nu mai fie vagon pentru cei prost îmbrãcati si cei ce miroase, cãci acestia nu mai sunt, pur si simplu. Nu leul si nici fenigul mai putin distanteazã pe oameni, ci anume deprinderi, o anumitã educatie a maselor, ce nu tine de standardul de viatã. Cãci si acolo e deosebire între sãrac si bogat. Un zetar care câstigã 70 de mãrci pe lunã, stã alãturi în trenuri cu artistul ce are 1500 de mãrci pe searã. Si tu nu simti, totusi, aceastã colosalã deosebire, cãci în cursul secolelor s-a temperat normal sau cu mici salturi, prin ridicarea claselor de jos.
E adevãrat cã în trecut bunurile materiale au fost în posesia unei clase privilegiate care trãia foarte bine si care trãia foarte bine si care era în acelasi timp cultivatoare - sprijinitoare - a culturii, a frumosului sub toate aspectele. Si la fel de adevãrat este si faptul cã azi, când toti ne socotim egali, cu egale drepturi la viatã, nu mai putem avea fiecare tot atât de mult din bogãtiile ce altãdatã erau stãpânite de putini. (E problema împãrtirii întregului de aceeasi mãrime în câteva pãrti si-n foarte multe, ce bineînteles nu se mai potrivesc ca mãrime). Dar ca un corectiv se adaugã aici câteva bunuri câstigate în decursul secolelor de mintea omeneascã, bunuri smulse naturii prin inventatori si oameni de geniu ce-au înlesnit bunul trai, nu numai pentru câtiva, ci pentru toti. Ura însã nu i-a lãsat pe oameni sã profite de ele, ci le-a creat ca instrumente de luptã si distrugere.
Îmi vine în gând „Oda bucuriei” a lui Schiller, transpusã în muzicã de Bethoven, în finalul Simfoniei a IX-a: „Slavã tie, stea curatã, / Voie bunã pe pãmânt / Toti pe lume frati noi suntem - unde vii usoarã-n zbor”. Bucuria între oameni care înfrãteste, n-a domnit niciodatã. Dacã ea putea sã ia mãcar pentru un timp locul urii, n-ar mai fi poate lipsã de ideologi, n-ar mai fi întoarceri la formele brutale materialiste ce duc pânã la detronarea adevãratului Dumnezeu si întronarea insului oarecare în locul lui Oamenii ar fi poate cu adevãrat frati si aceastã frãtie ar fi atunci cu adevãrat creatoare. Va veni oare ziua aceia? Sau voi putea mãcar prinde timpul în care acest gând sã-l pot împãrtãsi tuturor fãrã teamã si sã capãt aprobarea mãcar a câtorva?! Eu cred cã biruinta binelui asupra rãului, cred în forta nesecatã a spiritualitãtii umane ce va birui materia si mai cred în sufletul vesnic dornic de perfectiune, al bietului om chinuit.
Dacã prin bucurie nu vom reusi înfrãtirea deplinã, ne vom simti totusi, prin ea iarãsi oameni. Si atunci, imnul lui Bethoven va avea alt ecou în sufletele tuturor. Poate atunci vom întelege toti, pe acest nenorocit Titan. Dar doamne fereste sã întârzie atât, pânã când lumea va putea cu adevãrat sã se convingã de adevãrul acesta, prin Bethoven. Ar fi sã asteptãm poate prea mult si poate zadarnic.

*
…Si, alãturi de asemenea pagini lirice, explozie de realitate brutã, de actiuni propagandistico-rãzboinice, când „pitecantropul a iesit din grotã”, mãrturiile de la fata locului, faptele si întâmplãrile filtrate prin sufletul ornat cu melosul meleagurilor natale si briza armonicã a peisajului muzical vienez, dau credibilitate si mai mult decât atât, fior apocaliptic, de dincolo de lume:

*
Ora 10,42, seara.
Pagini rãzlete

La adunãrile tinute de ministri P N Þ, ori liberali, brãtienisti, se infiltrau în salã muncitori adusi cu camioanele, ce începeau sã tipe, întrerupând pe vorbitor.
Am asistat la o asemenea conferintã tinutã la Dalles, de profesorul Þepelea, care a vorbit despre manifestatiile din 1946. În toiul discutiei, unul din coltul sãlii strigã: „Jos cu criminalii!”, apoi la replica unuia din salã, au interveni altii care l-au întrerupt cu alte replici, pânã când vorbitorul li se adresã direct: „ Noi nu venim la dumneavoastrã sã vã întrerupem conferinta! Aici se expun adevãruri istorice, si numai pentru cei care doresc sã le asculte, ceilalti sã pãrãseascã sala!”
Si probabil, intimidate de situatie, hoardele au tãcut, apoi spre sfârsit, s-au strecurat afarã, si s-au urcat cu totii în camion.
La 13 / 15 mai 1946, o ciocnire cu rãniti a avut loc la Ateneu. Care cum iesea, lua bãtaie cruntã de la cei postati pe douã rânduri în fatã, cu rãngi de fier în mâini. Pe Maniu, l-au salvat ofiterii americani, scotându-l pe o usã din dos.
La Fundatia Carol I, o conferintã a liberalilor a avut acelasi final. Furia a crescut din ce în ce vehementa fãrã marigni si dorul de a lovi. S-au potolit doar oamenii cumsecade, care si-au vãzut mai bine de treburi, decât sã se amestece în adunãri, din care sã iasã bãtuti! Forta învinge însã bunul simt dar si cumsecãdenia din lumea bunã de aruncat la cosul de vechituri! Gãlãgioasã, goalã de continut, repere specifice propagandei comuniste, fatã de care ia obsedant atitudine…

Va urma