Florin DOCHIA
„Momente faste, duminică, 23 septembrie 2001, într-una din sălile Casei Tineretului din Câmpina. Într-o atmosferă (parcă prea) intimă, trei poeţi francezi s-au supus tirului de întrebări ale unor scriitori şi iubitori de literatură. Moderată cu graţie şi dezinvoltură de Iana Cristea, ca translator, discuţia s-a întins pe aproape două ore şi a continuat în biroul gazdei - directorul instituţiei, Florin Buda.”
Aşa începea textul din off al unui reportaj de televiziune prin care dădeam seamă de o întâlnire fastă în urbea noastră pe-atunci aproape de cinci ori centenară. Cei trei erau: Jean Max Tixier, Jacques Lovichi şi Yves Broussard. De curând, aflu de la Nini Tomescu, primul dintre ei ne-a părăsit, întristându-ne nespus. A fost poet, prozator, critic de literatură şi artă, membru al redacţiilor revistelor Encre Vives şi Autre Sud. În 1980, a publicat studiul Vers une logique poetique, consacrat raporturilor între poezie şi ştiinţă. O altă carte - Evidences du mot - adună studii consacrate poeţilor Paul Valéry, Jean Cocteau, Saint-John Perse, Roger Caillois, Francis Ponge, Jean Tortel etc. În 1994, a obţinut marele Premiu Literar din Provence pentru întreaga operă. Spre a ni-l aminti aici, voi relua o parte din intervenţiile sale din acea zi (tot) de septembrie.
„Una dintre întrebările adresate s-a referit la măsura în care concepţiile poetice pe care le susţineau în anii ’70 şi le mai asumă şi astăzi, la începutul mileniului al treilea.
J.M.T.: Cred că nu mă situez într-un absolut, ci într-un relativ. Ceea ce vreau să zic este că poemele pe care le-am scris acum treizeci de ani sunt semne ale mele, dar nu mai sunt eu. Nu mai sunt acelaşi. Ceea ce mă interesează este că în fiecare volum publicat, fără să-mi dau seama, dar sunt foarte aproape, sunt potenţialităţile, germenii volumului viitor. Adică, în fiecare moment, trebuie ca scrisul meu să fie cercetat, nu de o manieră arbitrară, dar pot să fiu fidel funcţionării elaborării creaţiei, fidel cu mine însumi.
[…] O a doua întrebare viza situaţia cărţii (pe hârtie) în epoca actuală a comunicaţiilor electronice, existenţei internetului care extinde aria de receptare a informaţiilor.
J.M.T.: Nu putem, totuşi, să eliminăm prezenţa şi utilizarea unui anumit număr de tehnici, de aparate noi. Un aparat nu e altceva decât un mijloc de prelungire a facultăţilor umane. Fie că scriu pe hârtie, fie că scriu pe un ecran, voi mobiliza aptitudini identice, chiar dacă rezultatul este diferit. Deci, trebuie să privim problema în alt mod. Cum au spus Jacques şi Yves, suntem ataşaţi urmei lăsate pe hârtie, scriiturii; asta înseamnă că poezia noastră, păstrând în limbă elemente de fonetică şi de muzicalitate, e în mod particular legată de spaţiu. De ce? Pentru că spaţiul oferă particularitatea de a percepe în mod global şi în durată, fără alterare, ansamblul relaţiilor care unesc elementele unui text. În consecinţă, problema scrisului poetic se traduce, mai întâi, printr-o anumită voinţă de a ocupa un spaţiu. Dacă lucrăm pe ecran, există posibilitatea de a lucra schimbând caracterele, de exemplu, pe şapte sau opt linii. Pe şapte sau opt linii nu putem lucra cu sistemul de relaţii aşa cum o putem face pe treizeci de linii [o pagină de hârtie, n.n.]. Acesta e primul element. Al doilea element: relaţia între corp şi unealtă nu este indiferentă. Dacă scriem cu mâna, există o comunicare directă, (gest indicând legătura creier – mână – n. m.), dacă lovesc o tastă de maşină de scris sau o clapă de ordinator la maşina de scris, lucrez ca pe un pian, (mişcări revelatoare, un real spectacol de balet al mâinilor – n. m.) îmi pot comunica violenţa, instantaneu, dar nu pot s-o fac pe calculator. Un ansamblu de date care sunt în acelaşi timp de ordin concret, dar şi subiectiv, intervine. Nu este imposibil, din punctul meu de vedere, să compui poezie pe ordinator, dar rezultatul va fi consecinţa lucrurilor pe care tocmai le-am spus. […]
Vreau să adaug (bănuiesc că este acelaşi lucru şi poezia românească, nu vreau să mă aventurez prea mult pentru că nu o cunosc foarte bine) că, pe aceste căi individuale şi voci individuale, de care vorbea Jacques Lovichi, dacă acceptăm o perioadă de mare bulversare, de repunere în discuţie, de mari experimente în toate direcţiile, faimoşii ani ’70-’80, nu putem spune că există o ruptură adevărată cu poeţii francezi de la începutul secolului XX. Domnul (Constantin Trandafir – n. m.) care ne-a făcut onoarea de a spune câteva cuvinte în franceză a subliniat interesul meu pentru anumiţi poeţi ca Paul Valéry, Saint-John Perse, Roger Caillais. Pentru mine sunt de referinţă esenţială. Eu fac poezia mea, dar, fără ei, poezia mea nu ar fi ceea ce este. […] Societatea evoluează, mişcarea idelor se dezvoltă, consecinţele asupra modului de gândire, a modului de a fi, de a simţi sunt că, în fiecare moment al istoriei, există necesitatea pentru poet de a integra datele contemporane fără să-şi ucidă sensibilitatea, pentru a produce o operă care să aibă caracter de noutate, care să permită fiecăruia să înceapă cu el însuşi, să stabilească raporturi cu lumea şi cu fiinţele, aşa cum sunt ele în acest moment istoric, şi nu de a perpetua limbi moarte.”
