Introducere în adevăratul adulter*
Ştefan ENE
Moto: “Adulterul, prieteni, e condiţia noastră inerentă: Aţi auzit ce s-a spus despre asta în timpuri străvechi: Nu te vei deda preacurviei, însă eu vă spun că oricine se uită pofticios după o femeie a preacurvit cu ea în inima sa. Adulterul nu e o alternativă care poate fi evitată; e o ocazie care trebuie împlinită”.
(John Updike)
Purcedem la lectura şi comentarea ultimei cărţi a lui John Updike publicată în România sub zodia dispariţiei marelui scriitor la începutul acestui an: bolnav de mai mult timp de cancer pulmonar, moare la data de 28 ianuarie, la vârsta de 76 de ani. Rămas în conştiinţa cititorilor din toată lumea pentru seria Rabbit, ale cărei romane i-au adus două premii Pulitzer (Rabbit e bogat şi Odihna lui Rabbit), dar lucrările sale sunt mult mai diverse, inglobând romane, colecţii de proză scurtă, poezie, cărţi pentru copii, in acelaşi timp fiind şi un apreciat critic literar.
Născut în 1932 la Reading, Pennsylvania, debutează în 1958 cu un volum de versuri, pentru ca, un an mai târziu, să publice primul său roman, The Poorhouse Fair. În anul 1960, apare prima parte din seria care îi aduce faima literară, respective romanul “Fugi, Rabbit” (Rabbit, Run). Are o cariera prodigioasă, nerenunţând să scrie şi să publice nici în ultimii ani, când a îndurat o boală grea, iar talentul şi opera i-au adus, pe lângă cele două premii enunţate mai sus, multe altele, cu precădere pe tărâm american, şi asta chiar dacă a fost hulit de unii dintre contemporanii săi pentru reliefarea prea transparentă a realităţilor de pe Noul Continent: National Book Award pentru The Centaur, PEN/Faulkner Award for Fiction, American Book Award, National Book Critics Circle Award. Interesant este faptul, incredibil în zilele noastre, că şi-a propus încă de la începutul carierei literare să traiască din scris, în ritmul de o carte pe an (de altfel, a publicat peste 50 de cărţi în cincizeci de ani de carieră).
Opera sa romanescă este concentrată în mijlocul unei Americi obişnuite, dovadă că orice eveniment cotidian al fiecărui om poate deveni subiect de povestit. Locul unde este petrec majoritatea romanelor sale este lângă nişte oameni din clasa de mijloc a societăţii, care trăiau şi trăiesc evenimente obişnuite, totuşi cu atât mai interesante pentru că poate fi regăsite în viaţa fiecărui cititor. În familiile protestante din America, religia este zguduită din temelii de tentaţia modernităţii, iar valorile tradiţionale încep să dispară sub apăsarea sexualităţii excesive, adulterului, filmelor, maşinilor sau a muzicii rock.
În aceeaşi tematică se află şi romanul «O lună de duminici», apărut în 2009 la Editura Univers, în cadrul Colecţiilor Cotidianul. Este o carte despre adulterul săvârşit de un preot dintr-un orăşel american şi consecinţele sale asupra propriei persoane, dar şi asupra colectivităţii din care face parte şi pe care a trădat-o. Reverendul Marshfield este constrans de capii Bisericii să plece intr-un exil forţat, într-un fel de azil de revenire la calea cea bună, timp în care i se cere să scrie jurnal zilnic despre trăirile sale, gândurile sale, precum şi despre mărturisirile faptelor păcătoase pe care le-a săvârşit.
În cele 31 de zile pe care le petrece în azil, scrie 31 de povestioare despre viaţa sa trecută, despre religie şi aplicaţiile sale în viaţa de zi cu zi, dar şi ceea ce ar dori să îi rezerve viitorul, deşi şansele de a se reabilita sunt destul de mici. Însă, peste toate, tema centrală este aceea a adulterului, a consecinţelor sale, precum şi sentimentele reverendului asupra faptelor «vinovate» pe care le-a realizat, dar şi asupra femeilor (căci nu este doar una!) pe care le-a sedus. Aceste 31 de povestioare însă îi sunt impuse de regulile stricte ale azilului pentru mărturisirea păcatelor şi îndreptarea lor, dar conştiinţa lui Marshfield nu îi dă pace şi, spre sfârşit, acestea se transformă în scrisori de dragoste către una din infirmiere, semn că puterea adulterului îi intrase în sânge şi nu mai poate scăpa de ea.
Cine este Thomas Marshfield şi trăsăturile sale caracteristice, cu precădere fizice, pentru că cele de personalitate trebuie să le descoperim singuri, aflăm din propria descriere: «Reverendul Thomas Marshfield, 41 de ani împliniţi în aprilie, 1,80 m, 75 kg, palid şi neural, cu neaşteptate insuliţe masculine din loc în loc – genunchii, podul palmelor, un guler de taur surescitat, la baza gâtului, în zvâcnetul umerilor. La un moment dat jucător de baseball, apoi un zglobiu jucător de fotbal american. Acum chel. Rozaliu în vârful creştetului, dacă se apleacă în lumină, altfel un soi de aură gibonă, de puf arămiu. Sprâncene nu prea evidente. Nu prea evidente buze : gura mea, cele două virgule, armate cu o încărcătură belicoasă, gata parcă să se lanseze într-o avalansă de expresii, nu mi-a fost niciodată pe plac, deşi se spune că a fost pe placul altora. Bărbia, o idee prea lungă. Asemenea nasului, deşi îndeajuns de subţire şi suficient de nesigur în felul în care e încovoiat, pentru a evita orice asemuire forţată cu spiţa ebraică. (…)
Mă îmbrac conservator. Negrul, griul, maroul îi permit celui care le poartă să strălucească. Deşi sunt atent cum îmi înnod cravat, neglijez să-mi lustruiesc pantofii. Presupun că penisul e de mărime medie. Presupunerea n-a fost câştigată fără efort. Mă iubesc şi mă urăsc pe mine însumi mai mult decât pe semenii mei. Unul dintre aceste excese atrage femeile, însă pe care dintre ele?”.
Paroh respectat în comunitatea spirituală liniştită pe care o conduce spre cele sfinte, căsătorit de peste 15 ani cu ascultătoarea Jane, având doi copii adolescenţi, Thomas are tot ce îşi poate dori o persoană din clasa medie americană: faimă, bani, familie, respect. Numai că, deşi soţia sa nu şi-a pierdut nimic din frumuseţe sau din tainele pe care le descoperea când făceau dragoste fără zgomot în casa socrilor săi, el îşi doreşte mereu mai mult. Astfel, o descoperă pe Alicia, una dintre femeile care venea la slujbele sale duminicale şi care, cu timpul, a fost angajată în biserica sa, pentru talentul său de a cânta la orgă.
Aplecarea sa spre adulter o recunoaşte în orice clipă. Urmează tratamentul prescris, insă din fiecare cuvând se recunoaşte inaptitudinea sa de a scăpa de acest microb. În orice femeie din jurul său vede o potenţială amantă şi nici măcar slujba sa pentru divinitate nu îl poate da înapoi: chiar îl vede pe Dumnezeu drept susţinător al său în demersul de a cuceri toate femeile pe care le consideră capabile. Viaţa lui este astfel împărţită în două, mai ales că latura adulterină o păstrează doar pentru sine şi pentru cele implicate în amevturile sale: pe de o parte, este un slujitor devotat la bisericii, pentru care depune orice efort de a-i aduce pe oameni pe calea cea bună, inclusiv prin defăimarea adulterinilor; pe de altă parte, în noapte (la figurat), el duce o viaţă paralelă, împreună cu amanta sa, Alicia, departe de ochii soţiei şi ai comunităţii, însă suferind cumplit când aceasta «îl înşeală » cu dascălul său. “Imaginaţi-vă că sunt un cerc divizat în două, jumătate alb, jumătate negru. În jumătatea albă existau lucruri de genul mobile tatălui meu, proza lui Karl Barth, o supuşenie subtilă şi o voioasă dependenţă faţă de fiii mei, un sens secular al ordinii în mijlocul vieţii clasei mele mijlocii (audienţe, şedinţe, paternitate, întreţinerea maşinii şi a gospodăriei, moţăitul lângă consoartă după ştirile de la ora zece), anumite momente de rătăcire cu whisky, în funcţie de vreme, iar duminicile pagina de umor din ziar. Asta a fost Binele. L-am creditat pe Dumnezeu ca fiind în secţiunea asta. În cea opusă, întunecată, care ar putea fi etichetată mai degrabă Deprimantă decât Malefică, găsim Omenirea (şi ca specie biologică devorând întregul glob, şi ca cele câteva sute de specimene care făceau parte din parohia mea – o gaşcă hrăpăreaţă, banală, penibilă, răutăcioasă şi telluric repetitivă), propriul meu trup derizoriu, moda general decadent a globului, timpul în toate manifestările sale, durerea, hrana, cărţile şi restul rubricilor din ziarul de duminică.”
Adicţia sa pentru adulter, în speţă pentru sex nu are scăpare. În clipa în care vrea sa scape de Alicia, şi asta mai mult pentru că ea îi mărturiseşte totul soţiei, speră ca va fi pentru ultima dată, speranţă împlinită pentru o scurtă perioadă de timp. De ce ? Pentru că, prin faptul că el este dorit de o femeie oarecare, eveniment tipic pentru orice bărbat căsătorit, ea îşi redescoperă pasiunea, macar ca metodă de apărare şi de redeschidere a pasiunii aparent pierdută, după consumarea căsniciei. Iar Jane apreciază cu atât mai mult răspunsul lui la întrebarea „Cred că vroia să mă ajute să te cunosc şi să ne ofere şansa de a ne despărţi. Asta vrei şi tu?”. Răspuns care îl surprinde şi pe el, care considerase o perioadă că nu soţia este cea pe care o doreşte, fiind orbit de pasiunea temporară pentru Alicia: „Dumnezeule, nu”. Considerând de câte ori visasem să-mi câştig libertatea, răspunsul meu venise – nu, ţâşnise – din inimă.”
Transformarea lui Jane este evidentă. Thomas se simte şi el transformat şi părea că pasiunea sa pentru adulter/infidelitate să se estompeze de dorinţa sexuală crescândă a soţiei sale : „Faptul că Alicia, necăsătorită, liberă, mă plăcuse drept amant constituia negrăitul punct de discretă fascinaţie. Şi când, odată cu trecerea zilelor, melancolia mea a asigurat-o de retragerea Aliciei, Jane, asemenea unui pisoi liniştit, satisfăcut că bolul de lapte îi aparţine în exclusivitate, începu să toarcă. Şi-a mărturisit, ceea ce nouăsprezece ani de căsătorie nu clarificaseră, nevoia trupului ei de al meu. Deşi mi-am simţit trupul, cel din mintea ei, ca un fel de umbră a Aliciei, valoarea lui crescută graţie aprecierii erotice pentru cealaltă femeie, m-am conformat. Lungit lângă ea, consoarta satisfăcută, sforăind, eram cuprins de panica celui sigilat, pentru că ultima fisură fusese anulată în perfecta înschisoare a bunătăţii soţiei mele. Devenise „bună în pat”.
Ulterior insă tentaţiile reapar sau sunt regăsite, ele nefiind niciodate pierdute, decât aparent. La început, cu alte femei din comunitate, încercând în fiecare clipă o senzaţie nouă, uimit de fantezia acestora şi de lipsa lor de timiditate, de îndrăzneala acestora sau de dorinţa lor să facă sex sau dragoste cu un funcţionar religios, îmbracat în haine preoţeşti, care erau cu atât mai incitante pentru acestea. Cuvintele lui sunt pline de curiozitate, înţelegându-se pe sine, cuprins de patima sexului, dar mirat de doamnele distinse care îşi schimbau înfăţişarea şi seriozitatea tipică imediat cum rămâneau singuri: „N-am încercat cu nici o parteneră s-o facem în naos sau în strane; dar am fost şocat la început cât de lipsite de aere erau aceste femei seducătoare când cotrobăiau după scrotul adăpostit de sacerdot, cât de intuitivă religios era percepţia lor despre sex, sumară şi improvizată după caz. Unde era vinovăţia lor? Duminica următoare veneau la slujbă cu feţe curate şi ascultau pătrunse Cuvântul”.
În cele din urmă, înaintea internării în azil, îndrăgostit perpetuu, mai mult de aparenţa sexualităţii decât de femeie propriu-zis, îşi găseşte adevărata pasiune în femeia – Frankie – în faţa căreia este impotent, care îl goleşte de pasiunea fizică. Ea este o femeie credincioasă cu adevărat, care îşi doreşte legătura cu preotul, dar numai pe tărâm spiritual. El este cu atât mai atras cu cât Dumnezeu este mai important pentru ea decât propria persoană, dorind să se substituie acestuia, un amănunt care îl face să o dorească mai mult, să se forţeze, să o insulte atât personal, cât şi religios, sperând ca suma acestora să ii forţeze sexualitatea. În motelul în care se petrece adevăratul deznodământ al romanului, el devine impotent fizic şi simte că aceasta e femeia pe care o iubeşte cu adevărat: „Viaţa pe care am descris-o e un punct de plecare în care sunt preocupat de angajarea mai multor femei ca hamali pentru marele transport de vinovăţie care e bagajul meu. Jane l-a cărat pe acela de a nu mă fi adorat aşa cum ar fi făcut-o o amantă ca Maria Magdalena; Frankie pe acela că m-a adorat atât de mult încât m-a transformat într-un înger asexuat; şi acum Alicia, faţă de care m-am simţit copleşit pentru că am eşuat s-o iau de soţie când ea era atât de mult femeia mea, şi-a încărcat pe creştet balotul masiv – cortul distrus - al distrugerii carierei mele. Copiii şi vinovăţia… femeile sunt făcute pentru a trage după ele copiii şi vinovăţia”.
John Updike a fost criticat la data apariţiei romanului pentru intruziunea sa în lumea preoţească americană, atât de către cler, cât şi de către credincioşi, revoltaţi de descrierea generalizată a unei lumi afalată la graniţa dintre omenesc şi divinitate. Numai că pentru autor această intruziune a fost numai un pretext, el reliefând în „O lună de duminici” doar o purtare omenească ce poate apărea în orice categorie de persoane, nu neapărat în tagma preoţească. De fapt, el descrie tarele unei lumi întregi şi, cum spunea un autor român, de fapt, nu adulterul este de condamnat şi el devine detestat şi criticat doar atunci când este cunoscut celor din jur, ceea ce i s-a întâmplat şi lui Thomas Marshfield.
____________________________
* „O lună de duminici” de John Updike, Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, Bucureşti, 2009, Traducere de Teodor Fleşeru
