Ionescu-Galaţi & Mittal
Serghie BUCUR
Pentru Narcisa
„De fapt, muzica înseamnă omul, mai mult decât cuvintele, căci cuvintele nu sunt decât simboluri abstracte care transmit înţelesuri reale şi ne face să reacţionăm cu întreaga noastră fiinţă. (…) Muzica va fi esenţială, cred, tot aşa după cum avem nevoie unii de alţii!” Citiţi dintr-un panseu al eternului Yehudi Menuhin, cu valoare universală. Mi l-am spus aproape tot timpul cât am urmărit – ce privilegiu sublim! – Concertul Filarmonicii Paul Constantinescu, de joi, 14 mai 2009, dintr-un fotoliu al sălii Casei de Cultură a Sindicatelor Ploieşti – sediul provizoriu al faimoasei instituţii muzicale din urbea Aurului Negru, programul serii simfonice datorate ilustrului şef de orchestre, Ilarion Ionescu Galaţi. Pentru că, la pupitrul ei, s-a aflat venerabilul magician al baghetei, decanului de vârstă al lumii filarmonice româneşti de astăzi, dirijorul a cărei prezenţă la rampă electrizează, pune într-o excelentissimă poziţie spirituală melomanul de oriunde; îl aşează, pur şi simplu, în braţele divinei Eutherpe!
Feeria serii muzicale de joi, 14 mai, au datorat-o doamnele şi domnii prezenţi în sală, mai întâi pateticei interpretări a Concertului pentru violoncel şi orchestră, în Si minor, opus 104, de Antonin Dvorak (1841-1904), pe care cu patentă măiestrie junele Adam Mittal, născut la Lucerna, acum trei decenii, l-a însufleţit! Partitură de tinereţe a marelui compozitor ceh, în trei părţi construită, desenează unul din tablourile romantismului en vogue, inspirat de cultura şi istoria naţională ale ţării sale, de folclorul ei, într-un moment al creaţiei de vârf dvořákiene, care în foarte scurtă vreme a intrat în repertoriile marilor metropole muzicale ale Europei veacului XIX. Exuberanţa şi melancolia, durerea şi speranţa au ţâşnit din arcuşul blondului şi fragilului solist elveţian, cu impetuozităţi remarcabile, pătrunzătoare, adesea cu scrâşnetul înverşunării temperate apoi de neverosimile arpegii ale triumfului iubirii omeneşti! De la acel Allegro descătuşat în sonorităţi viguroase, pe firul virtuozităţii solistului, elegant integrat în ansamblul orchestral, Mittal ne-a confirmat profesionalismul studiilor pe care acesta le urmează la Academia de Muzică Cologne, sub îndrumarea lui Frans Helmerson, trecând degajat la cumintele Adagio ma non troppo, înveşmântând aerul cu rafinamente acustice elevate. Suflul baghetei spiritualizate de maestrul Ionescu Galaţi s-a făcut simţit şi de violoncelul fermecat al frumosului din Ţara Cantoanelor, a cărei vibraţie s-a strecurat în timpanele publicului, cu puterea miracolului. Astfel că, în partea a treia a concertului, Allegro moderato, duetul dirijor-solist a atins cifrul de aur, secret, al artei orchestrale, într-o manieră ce a generat îndelungi minute de aplauze!
Două generaţii de muzicieni, prezente prin uluitorul dirijor Ionescu-Galaţi, cândva membru al Filarmonicii naţionale Geroge Enescu, precum şi prin multi-premiatul violoncelist Adam Mittal, au încoronat templul Eutherpei cu o interpretare memorabilă, nepereche. Experienţa instrumentală şi dirijorală a dlui Ilarion Ionescu-Galaţi şi-au arătat profunzimile pe durata interpretării de către Orchestra filarmonică ploieşteană, a Simfoniei a III-a, în Mi bemol major, opus 93, ştiută drept Eroica, a Taciturnului din Bonnul începutului de veac XIX, Ludwig von Beethoven (1770-1827). Scrisă în cinstea lui Napoleon, a cărei ascensiune şi al cărui geniu militar l-au decepţionat pe compozitor, când, din reformatorul Europei, devenise uzurpatorul ei, acesta şi-a retras, apoi, dedicaţia. Eroica dirijată de mereu tânărul Ionescu-Galaţi a pus problemele dorite de autorul ei, auditoriului, incizând în conştiinţe măreţia şi decăderea celui mai controversat comandant de oşti care au supus popoarele Europei şi pe-ale Nordului Africii, dar care a capotat lamentabil în gerurile Rusiei. Admirator al Împăratului care a supus împăraţi de temut ai continentului nostru, a introdus în lucrare tot ceea ce a reverberat artistic, din istoria epocii napoleoniene. Printr-o structură muzicală complexă, Beethoven a dimensionat inegalabila statură corsicană, în tragedia ei. Orchestra s-a lăsat totalmente vrăjită de bagheta ionescian-gălăţeană, nuanţând viforele şi liniştile cosmice ce se succed în cele patru părţi componente. Simetriile ritmice, când înfiorante, când povestinde, au ţesut nu numai structura genială a simfoniei, dar şi persuasiunea baghetei pe care maestrul Galaţi a prefăcut-o în obiect magic, pentru că, volutele ei, deasupra unei orchestre ea înseşi un perfect şi uriaş mecanism muzical, au pătruns până în degetele instrumentiştilor aflaţi în scenă! Aşa îmi explic aplauzele între părţile lucrării – Allegro con brio, Adagio assai, Allegro vivace şi Allegro molto, dar mai ales în finalul interpretării, pe care aceştia, invitaţi de dirijor, să salute, ridicându-se în picioare, ropotele aplauzelor, pur şi simplu nu i-au îngăduit distinsului pater simfonicus, minute la rând, să se retragă de la rampă…
Mă gândeam, sub ploaia sonoră a aplauzelor, la acelaşi mereu viu Yehudi Menuhin: „Muzica este forma noastră de exprimare cea mai veche, mai veche decât graiul sau arta”. Iar când este vorba, ca în cazul concertului despre care vorbim aici, suntem onoraţi să parafrazăm, discret, pătrunşi de o evlavie cerească : „Şi mai durabilă, datorită acestor unici şi cu vocaţie slujitori ai Eutherpei, Ilarion Ionescu-Galaţi şi Adam Mittal”!
