SEPTEMBRIE LA MARGINEA LUMII
* Sunt de multe decenii ascultător pătimaş al teatrului la microfon. Când mai rezist, noaptea târziu, mai ascult şi acum piesele radiodifuzate. Se dau des reluări din fonoteca de aur, înregistrări foarte vechi din anii 50-60. Ascult ca pe o liturghie distribuţia. Mi-a atras atenţia un amănunt: înaintea multor nume se spunea: artist emerit, artist al poporului. Distincţii comuniste, se vor grăbi mulţi să vocifereze. Nu ştiu, dar n-am auzit un singur nume de neavenit printre aceşti uriaşi. Poate că or fi fost şi alţii care ar fi meritat titlul, cert este că pentru toţi cei pe care îi aud, valoarea este indubitabilă, titlul absolut meritat. O temă de reflecţie şi, poate, de cercetare istorică.
* Un imbecil analfabet (există şi imbecili culţi), stăpân pe o emisiune jegoasă, la o televiziune-hazna, îi dă lecţii de vocabular lui H.-R. Patapievici, folosind cuvinte gen ampulă şi altele de aceeaşi rezonanţă. Imbecilul a primit premiul APTR de la alţii asemenea lui. Cine nu vede legătura cu nota precedentă, poate admira în continuare maimuţa.
* Într-un serial din Cultura, Eugen Simion desfiinţează cartea lui Eugen Negrici Iluziile literaturii române, cu argumente de bun simţ. Am mai observat aici că este una dintre cele mai stupide şi stupid mega-apreciate cărţi din ultimii ani. Are dreptate Eugen Simion, să-l critici pe Eminescu pentru tâmpeniile pe care le scriu studenţii în lucrările de admitere despre el, este dovada unei distorsiuni logice greu de acceptat. În dispută a intervenit şi Nicolae Manolescu, într-un editorial din România Literară, acuzând „patriotismul criticului”. Nu discut aici fondul chestiunii, ci sar la o comparaţie. Mi s-a limpezit astfel o deosebire de ton, de atmosferă, dintre Istoria călinesciană şi cea a lui Manolescu. Prima are un aer exuberant primăvăratec, ai senzaţia că aici se construieşte demiurgic, ex nihilo, o literatură. Şi este bucuria ludică de a o zidi de la prima cărămidă la ultima. Antipodic, viziunea manolesciană este dezabuzată, deconstruieşte, dărâmă templul, sugerează că nu e prea mare scofală de literatura română. E o silă impregnată în text. Cine are dreptate?
* Stupefiant, nu am observat ca Festivalul Enescu să fie dat la TVR sau TVR Cultural. În timp ce se desfăşura Oedip-ul de oficială deschidere, TVR Cultural transmitea o veche înregistrare cu Muşatinii, o pioasă minciună patriotardă. Cel mai mare eveniment cultural al anului nu are demnitatea parangheliilor de la Mamaia, Mangalia, Braşov şi o mulţime de alte locuri de unde bine se umplu buzunarele cui trebuie pentru a fi transmise integral la televiziunea naţională.
N.B. Abia la două săptămâni de la începerea festivalului, TVR Cultural a început să transmită concerte.
* Într-un devastator comentariu despre Festivalul Cerbul de Aur, (o ruşine bugetivoră la televiziunea naţională, care este o ruşine naţională), regizorul Alexandru Tocilescu încheia spunând că nenorocirea cea mai mare a acestui festival ar fi aceea că este obligat să existe.
* Mulţimea de reluări care au sufocat o vară mai săracă în evenimente culturale televizate ca niciodată mi-a atras atenţia asupra unui fapt de primă importanţă în istoria culturii sub comunism. Iată un film fundamental şi absolut prost din toate punctele de vedere: Operaţiunea Monstrul. Dar la care te uiţi cu uimire pentru extraordinarele partituri actoriceşti. Un caz oarecum diferit, dar, la fel, salvat de interpretare, Actorul şi sălbaticii. Un film care avea toate datele să fie o capodoperă. Dar a fost distrus de minciună. Transformat într-o grosolană propagandă, îmi aduce aminte cinica observaţie a lui Petru Dumitriu despre unul dintre romanele sale proletcultiste: a fost simplu, am pus pe seama legionarilor tot ce au făcut comuniştii. Folclorul spune că lui Tănase i „s-ar fi tras” de la cupletul cu davai ceas la adresa trupelor ruseşti de ocupaţie. Deci „e invers”. Sunt şi alte „şopârle” în film, cum e personajul „cu origine sănătoasă” interpretat de Mircea Diaconu sau stupida parodiere la adresa lui Cioran cel din Schimbarea la faţă a României (e de fapt o combinaţie între Cioran şi Nae Ionescu în personajul interpretat de Besoiu).
* Ce carte magnifică s-ar putea scrie (aviz Alex. Leo Şerban): Minciuna în cinematografia românească. Încă un exemplu: seria aceea de-a dreptul cretinoidă cu BD-urile. Felul în care este prezentată acolo „miliţia populară” este o jignire la adresa tuturor celor schingiuiţi, bătuţi, terorizaţi, nenorociţi, de-a lungul glorioaselor decenii de sinistra instituţie.
* Că tot veni vorba, şi discutăm de reforma învăţământului: o reformă care bate în cuie incultura ca formă de construcţie a şcolii. Când vom vedea, precum în toate ţările normale, cursuri de istoria cinematografiei în liceu? Dar TVR1 de ce nu face un asemenea ciclu?
* Un clip din campania contra fumatului difuzat intensiv şi inclusiv pe posturi străine. Ne arată o adolescentă care este îmbiată de o colegă cu o ţigară. În disperare de cauză, pentru a refuza ispita, aceasta sare repetat în braţele celui mai apropiat băiat, iar apoi cât pe ce să sărute o altă fată. Morala subliminală a acestui clip? Mai bine te faci curvă sau lesbiană decât să fumezi. Somnul bunului simţ trezeşte monştri corectitudinii politice.
* Din ciclul „locaţie”... Un domn probabil dintre aceia care ştiu totul şi care încep orice discuţie, indiferent de subiect, cu „stai să-ţi explic eu cum devine cazul...” telefonează la radio pentru a-i felicita că sunt singurii care accentuează corect trafic, cu accentul pe i. Realizatorul emisiunii cade desigur în capcană şi trece la auto-lauda obişnuită în fiecare emisiune. Derutat complet, mă duc la DOOM care dă totuşi ca primă accentuare cea pe a. Nici vorbă de formă corectă şi incorectă. La fel, nu ştiu cum pot fi convinşi vorbitorii la microfonul radioului naţional să accentueze corect editor, cu accentul pe o şi nu pe i, cum auzim enervant şi constant. Cât despre „au conlucrat împreună”... mama ei de şcoală că o termină toţi analfabeţii!
* Un punct de vedere non-conformist lansează Mircea Mihăieş în România Literară, încercând să combată idolatria din jurul romanului Craii de Curtea Veche. Demonstraţia loveşte chiar în inima mitului: perfecţiunea stilistică a romanului. Mihăieş se dedă unei analize pe text cu probatoriu că romanul e pur şi simplu neglijent scris. Aşteptăm reacţia fanilor din „clubul” lui Mateiu Caragiale.
* În această vară ne-au părăsit pentru a cânta Dincolo două mari voci feminine, Anca Parghel şi Tatiana Stepa. Două voci şi două persoane extraordinare, în rarefiata lume a muzicii de calitate. Şi amândouă marginale. Pe de o parte, jazz-ul, în patria New Orleansului un gen popular, dar devenit la noi o chestiune aproape ezoterică, cultivat de un grup restrâns de iniţiaţi. Nu vedem concerte de jazz la televizor, nici un radio nu le transmite (nu intră în discuţie posturile specializate), nu li se face nici un fel de promovare. Cu folkul e altceva, devine pe zi ce trece un gen muzeal, mixtura aceasta de poezie de calitate (lirică ori socială) şi cântare simplă a rămas apanajul veteranilor de pe vremea cenaclului Flacăra. Tinerii nu prea gustă acest gen, rămas în nostalgia generaţiei de mijloc. O artistă excepţională şi cu multe haruri, care prin originalitate nu-şi află locul într-o clasificare banală, cum este Ada Milea, este necunoscută pentru publicul larg. Trebuie să ai un spirit excesiv de dogmatic pentru a nu vedea că poezia cântată reprezintă singurul mod prin care marele public ia contact azi cu textele poetice actuale ori clasice. Ceea ce a făcut, de exemplu, Tudor Gheorghe în acest sens nu poate fi niciodată suficient răsplătit. (vezi prima notă din acest grupaj). Cuiul din talpă al acestei chestiuni poartă un nume: Adrian Păunescu. Nu cred că există în literatura română un autor care să-şi distrugă prin biografie mai temeinic opera (deşi exemple nu lipsesc, Petru Dumitriu, Ion Caraion). Personajul public Păunescu este abject, poezia lui fluvială stârneşte lacrimi şi melancolii. El a fost marea şansă şi este marele blestem al folkului românesc. Genul mi se pare, din păcate, condamnat să se stingă încet şi liric. Dea Domnul să mă înşel!
* În Observatorul cultural citim un schimb de scrisori dintre Cristina Modreanu, directoarea artistică a Festivalului Naţional de Teatru (prefer această exprimare cu acordul la feminin celei „unisex” folosită oficial, de vreme ce avem femininele respective, de ce să nu le folosim?) şi Ministrul Culturii: Theodor Paleologu. Sunt puse în chestiune (apropo tot de Festivalul Enescu) chestiuni vitale ale finanţării proiectelor noastre culturale de anvergură, implicit de legătură între cultură şi decidentul politic. Aflăm cu această ocazie că bugetul Festivalului Enescu este de vreo 7 milioane de euro, în vreme ce Festivalul de la Salzburg are un buget de peste 49 milioane. Comparaţie imposibilă.
* John Medaille este om de afaceri, economist şi teolog american (numai la ei e posibilă o asemenea alăturare). Este foarte interesat de realităţile româneşti. În Convorbiri Literare, Ovidiu Hurduzeu publică traducerea unui articol al acestuia în care profesorul american prezintă elogios teoria lui Sorin Cucerai despre capitalism, expusă de gânditorul român într-un articol din Idei în dialog. Am un fix la care nu voi renunţa curând... Dumneavoastră l-aţi văzut pe Sorin Cucerai la Realitatea sau Antene sau chiar TVR, solicitat să explice criza economică? Zic şi eu, nu dau cu parul. Este una dintre multele minţi tinere de care avem nevoie ca de aer. Absolvent de filozofie, specializare filozofie moral-politică, Sorin Cucerai este unul dintre oamenii de la care mereu avem de învăţat.
* Sport. Mentalităţi. Lege. O interesantă mostră de mentalitate autohtonă bazală într-un comentariu sportiv. Semifinală la US Open între Serena Williams şi Kim Clijsters. Serena joacă prost, minge de break şi de meci pe serviciul ei. Serveşte, arbitra de linie arată greşeală de picior. Scandal cum n-am văzut la un mare turneu. Înjurăturile pe care i le-a adresat Serena arbitrei sunt demne de o antologie de specialitate. Ei, aici mă interesează reacţia comentatorului român (cei americani au fost foarte duri la adresa jucătoarei lor). Al nostru (deşi reluarea arăta limpede greşeala) nu comentează imaginile, ci spune ceva de genul: nu se poate da sancţiune într-un asemenea moment. De ce? Spune undeva regulamentul că nu se acordă penalizare la serviciile de final de set? Nu. Atunci? Mentalitatea trădată de această frază instinctivă este cea de tipul: e băiat bun, de-al nostru, să-l iertăm. Nu e momentul. Lui nu i se aplică legea, să fim îngăduitori... E băiat bun, Mutu, cum să-l sancţionăm pentru o simplă zburdălnicie de tinereţe, e băiat bun băiatul lui Ţiriac şi mai ales taică-su ce băiat bun a fost. La ei legea se aplică indiferent de om şi de context. O mulţime de vedete fac închisoare sau muncă în folosul comunităţii când au călcat pe bec. La noi, legea e mereu circumstanţializată.
Ca şi judecăţile de valoare.
BVS
