Iulian MOREANU
Se dedică lui Florin Dochia
Casa noastră era aşezarea cea mai apropiată de locul acela împrejmuit cu un gard din plăci de ciment în formă de romburi, prin care dacă s-ar fi putut strecura o pisică mai grăsuţă sau un căţeluş amărât şi nemâncat.
Mi se pusese în vedere la modul cel mai categoric, nu doar să nu mă uit prin gardul acela, dar nici măcar să nu trec prin dreptul lui. O vreme am rezistat tentaţiei de a vedea ce e dincolo. Într-o zi însă nu m-am mai putut opune ispitei şi, strecurându-mă cu multă atenţie, ca să nu fiu văzut de cineva, m-am apropiat de gardul interzis. Pe marginea de sus a acestuia, peste nişte bare de fier orientate spre interior erau trase trei rânduri de sârmă ghimpată, astfel încât nimeni să nu-l poată escalada şi să evadeze din acel loc în care auzisem că sunt numai oameni nebuni.
Am privit printr-un romb în ceea ce părea a fi o imensă curte şi nu am văzut nimic deosebit; mai precis, nu am văzut pe nimeni. Tot ceea ce am zărit a fost o clădire mare, şi încă trei mai mici pe lângă ea, situate cam la o sută de metri, şi care păreau, toate, nelocuite. M-am întors acasă, descumpănit şi nelămurit şi, cu toate că aş fi vrut să întreb de ce nu eram lăsat să mă apropii de gardul de ciment din moment ce dincolo nu era nimic deosebit, nu am făcut-o, hotărât să descopăr singur adevăratul motiv.
Peste câteva zile m-am furişat iar până la gard, şi din nou nu am văzut nimic; însă, chiar în momentul în care voiam să mă întorc acasă, am zărit venind dinspre clădirea cea mare patru bărbaţi.
M-am culcat la pământ şi i-am privit cu atenţie. Erau îmbrăcaţi în pijamale peste care aveau nişte halate de molton decolorate şi care probabil cândva fuseseră albastre. Aceştia se îndreptau spre locul în care mă aflam, dar când au ajuns la vreo zece paşi de gard s-au întors brusc şi au pornit-o înapoi. După gesturile largi pe care le făceau cu mâinile cred că vorbeau ceva, mai că ai fi zis chiar că se certau, dar cu toate astea nu am auzit nimic clar – doar un fel de mormăituri şi fragmente de cuvinte pe care nu le-am înţeles. Am văzut însă că toţi patru fumau, cu nişte gesturi caraghioase, ca şi cum se prosteau – ţineau ţigările între index şi mijlociu, exact la rădăcina acestora, iar celelalte degete le răsfiraseră la maximum, părând razele unui cerc şi se uitau la ele de parcă le numărau tot timpul; apropiau întreaga palmă de faţă, trăgeau cu sete din ţigări până li se uneau obrajii pe dinăuntru, apoi expirau fumul cu un oftat plin de năduf.
Au intrat într-una din clădirile mai mici, iar după câteva minute şi-au făcut apariţia şi câteva femei. Şi ele veneau tot spre locul în care mă aflam, parcă ştiind că sunt acolo, stând pe burtă şi privind prin ochiul acela rece de beton o lume interzisă. Aveau la rândul lor peste pijamale acelaşi tip de halat, dar de culoare roz, şi mergeau tăcute, cu privirile absente şi indiferente.
Una dintre ele s-a apropiat la mai puţin de doi metri de gard, şi-a ridicat halatul, după care şi-a tras în jos mai întâi pantalonii de pijama, apoi chiloţii şi s-a lăsat pe vine, aplecându-se puţin în faţă. Aşezată cu spatele spre mine şi-a expus bucata aceea de goliciune către ochii mei care s-au deschis până au început să mă doară. Gaura neagră a fundului ei semăna cu un capăt de cârnat legat cu o sforicică. Mai în faţă, ceea ce ştiam eu a fi „păsărica” la fete se dovedea a fi o imensă piersică despicată şi înconjurată de un stufăriş sârmos de păr negru; la vederea lor am simţit cum mi se umflă boaşele, iar puţica mi s-a lungit şi întărit brusc. Fără să-mi dau seama m-am trezit că încep să mă frec cu partea din faţă de pământul pe care eram culcat şi după câteva spasme ciudate, cărora nu mă puteam împotrivi, m-a cuprins o senzaţie de plăcere imensă, urmată imediat de o nefirească udătură care mi-a lipit chiloţii de burtă.
Am scos nişte gemete pe care am încercat în zadar să le închid în mine, şi atunci femeia a tresărit, s-a întors cu faţa şi s-a apropiat mergând pe vine până când a ajuns la câţiva centimetri de gard. M-a văzut şi, deschizându-şi gura într-un zâmbet ştirb, şi-a dus un deget undeva pe sub genunchi, spre locul în care acum stătea ascunsă piersica aceea desfăcută în două:
- Vrei?, m-a întrebat, după care a început să râdă şi să zică nişte vorbe cântate al căror sens nu-l cunoşteam: labagiu’ mi-cuuu’… labagiu’ mi-cuuu’…
M-am ridicat speriat şi am luat-o la fugă. M-am oprit după câţiva paşi, lângă un copac, şi m-am trântit iar la pământ. Din nou, gâfâind, am simţit nevoia să mă frec aşa cum o făcusem mai devreme. N-a trecut mult şi am avut iar aceeaşi senzaţie de plăcere extraordinară, de un fel cum nu mai trăisem niciodată până atunci, după care o stare neobişnuită de oboseală însoţită de un puternic sentiment de vină m-a ţinut pironit locului câteva minute, până când şi respiraţia mi s-a liniştit. N-aveam cum să ştiu că aceea fusese într-un fel prima mea experienţă sexuală. M-am dus acasă, m-am spălat, apoi mi-am clătit şi chiloţii, iar o săptămână nu m-am mai apropiat de gard.
Am revenit într-o după-amiază şi m-am aşezat în acelaşi loc de observaţie de data trecută. Acum, în acea curte care de fapt era o câmpie se aflau mai mulţi inşi, atât femei cât şi bărbaţi. Se plimbau alene, în grupuri mici sau singuri. Câţiva mergeau gesticulând, de parcă explicau ceva unor interlocutori, cu toate că nu erau însoţiţi de nimeni. Mai toată lumea fuma. Unii se alergau sau imitau avioanele, ţinându-şi mâinile în lateral şi făcând viraje periculoase sau zburând în linie dreaptă. La un moment, dat de gard s-a apropiat femeia care făcuse pipi în faţa mea şi la vederea ei m-am mutat câţiva metri într-o parte, chiar când se pregătea să-şi dea iar jos pantalonii de pijama. Din locul în care mă retrăsesem nu-i mai vedeam părţile acelea intime (deşi tare aş mai fi vrut!) care mă scoseseră din minţi -, în schimb i-am auzit şuvoiul lichidului ieşind cu zgomot, după care au urmat un vânt şi un geamăt de mare uşurare. Îmi venea să râd dar mi-am muşcat un pumn spre a nu mă da de gol.
Într-o vreme am reuşit – şi chiar mi-am făcut un obicei din asta – să trec zilnic pe acolo. Mi-am înjghebat chiar un fel de ascunzătoare făcută din crengi, de unde priveam fascinat la aceşti nefericiţi care se simţeau minunat în lumea aceea închisă, fără să aibă habar ce era (şi dacă mai era ceva!) afară. Parcă erau nişte peşti într-un acvariu. Eram de-a dreptul sedus de normalitatea cu care luau o stare de lucruri pe care eu unul, chiar copil fiind, nu credeam că aş fi putut-o suporta mai mult de o oră. Poate că şi de aceea îi priveam fascinat şi deopotrivă contrariat. Pentru că nu păreau nefericiţi şi nici că ar fi vrut să plece de acolo vreodată.
Printre ei se plimbau câţiva zdrahoni îmbrăcaţi în halate albe; erau asistenţii care îi supravegheau să nu facă cine ştie ce prostie, cel mai adesea împiedicându-i să se ia la bătaie. Pe cei care treceau mai aproape de gard îi vedeam bine de tot, cei mai mulţi aveau gurile ştirbe, erau nebărbieriţi iar halatele de pe ei erau mai toate peticite. Nici unul dintre ei nu părea interesat de gardul acela dincolo de care începea o libertate de care ei nu aveau nici habar şi nici nevoie.
În câteva rânduri am văzut pe câţiva în criză; îi apuca aşa, dintr-o dată, începeau să ţipe sau să se tăvălească pe jos, alergau în toate părţile, sau îşi aruncau hainele de pe ei. Atunci, zdrahonii interveneau imediat, îi imobilizau, apoi îi înfăşurau în cămăşile acelea prevăzute cu curele în care erau strânşi până arătau ca nişte covoare rulate sau mai degrabă ca nişte mumii. Celor mai agresivi li se administra câte-o injecţie direct prin haine; respectivii se mai zbăteau câteva secunde ca nişte găini tăiate apoi cădeau inerţi, parcă erau din ceară şi îi prinsese căldura. Erau după aceea luaţi la spinare ca nişte saci cu cartofi şi duşi în una din cele trei clădiri mai mici.
Într-o zi am fost descoperit de un tip care se apropiase de gard fără să-l observ, venind dintr-o parte care nu intra în raza mea vizuală decât foarte puţin; în plus, mă concentrasem asupra unui grup de inşi care jucau „capra mergătoare”, aşa cum o făceam noi în recreaţii. Era o bucurie în joaca lor greu de exprimat în cuvinte. Râdeau ca nişte copii, se îndemnau să iuţească ritmul, şi îi trăgeau „pinteni” dureroşi, cu călcâiul celui peste care săreau, deşi imediat le venea şi lor rândul să se supună acestui supliciu.
Insul acela s-a aplecat până la nivelul de jos al gardului, acolo unde ochii noştri s-au întâlnit rămânând aţintiţi unii în ceilalţi de parcă până atunci s-ar fi căutat şi îşi găsiseră în sfârşit perechea. Era destul de tânăr în comparaţie cu cei mai mulţi dintre bolnavi, care păreau a fi aproape de vârsta pensionării, era îngrijit, avea faţa proaspăt bărbierită, se simţea chiar şi un plăcut miros de colonie, dantura frumoasă, părul lung, petrecut pe după urechi, iar pe sub halatul ponosit se vedea o pereche de pantaloni de trening de calitate. Era de-a dreptul frumos.
- Ce faci aici? m-a întrebat pe un ton liniştit, apoi a început să tuşească.
M-am speriat atât de tare încât m-am ridicat într-o clipită şi am luat-o la fugă spre casă. Două zile nu am mai avut curaj să mă duc la ascunzătoarea de lângă gard.
Când m-am întors, totuşi, abia ce m-am aşezat jos, că de dincolo, parcă aşteptându-mă, cineva mi s-a adresat cu o voce deja cunoscută şi mai mult tuşind cuvintele:
- A zis dom’ căpitan să-i cumperi nişte ţigări!
Era bărbatul de care mă speriasem alaltăieri. Stătuse jos, lângă gard, şi de aceea nu-l observasem, pentru că altfel nu m-aş mai fi apropiat. Aşa, acum, nu mai puteam da înapoi.
- Care… care căpitan?... am întrebat aplecându-mă până la baza gardului şi fără să văd, deocamdată, pe cineva, ştiind însă cu siguranţă că el era.
- Cum, care căpitan? îmi răspunse parcă nervos individul de dincolo. Căpitanul! Nu e decât un căpitan aici! Ia banii!
Printr-un romb de pe la jumătatea gardului se ivi o hârtie răsucită ca un cornet. Am luat-o cu oarecare teamă, am desfăcut-o şi m-am uitat la ea. Era o foaie ruptă dintr-un maculator de matematică.
- Ce fel de ţigări fumează domnul căpitan? am întrebat.
- Nu contează. Şi dacă îţi mai rămân bani, ia şi o duzină de chibrituri!
Şi zicând asta, se ridică şi se îndepărtă de gard. Era foarte înalt, avea un mers elastic, asemenea unui gimnast, iar părul lung şi blond îi bătea umerii înguşti. Tuşea la fiecare doi-trei paşi.
- Când să le aduc? am mai întrebat intrând în jocul acela de care nu mai avusesem parte şi pe care nu ştiam cum să-l duc până la capăt.
Nu mi-a răspuns, şi nici eu nu aveam de gând să-l contrazic sau să îi atrag atenţia că ceea ce-mi dăduse el nu era decât o hârtie fără absolut nici o valoare, pe care un elev anonim scrisese cine ştie când, terorizat, nişte formule din care Dumnezeu ştie dacă reţinuse ceva sau nu. Auzisem, de altfel, de multe ori, o vorbă care spunea să nu te pui niciodată cu nebunul. Ca atare, ce rost ar fi avut să contrazic eu înţelepciunea populară? Nu am mai întârziat în ziua aceea, am pus hârtia în buzunar şi m-am întors acasă puţin tulburat.
În următoarele zile am sustras puţin câte puţin din restul de la diversele cumpărături pe care mă ofeream să le fac, până am reuşit să strâng bani pentru două pachete de ţigări „Amiral”. Le-am pitit cum am putut până când, cu ele în sân m-am dus la gard şi m-am aşezat în ascunzătoare. Nu era nimeni prin curte, de atâta aşteptare era să adorm, dar m-au trezit strigătele a doi bolnavi care alergau, unul pe post de cal iar celălalt de vizitiu care-şi croia calul cu un băţ, nemulţumit că acesta nu gonea destul de repede, „întârziem, întârziem, şi tu abia te mişti, mama dracului de mârţoagă!” La un moment dat s-au oprit şi au făcut schimb de roluri. Mă amuza teribil, de data asta cel care-şi lovise până atunci partenerul încasa la rândul său beţe pe spinare, râdeam în barbă, când l-am auzit pe bărbatul cel frumos:
- Ai adus ţigările domnului căpitan?; iar nu-l văzusem, parcă era invizibil şi se arăta doar când voia el.
- Le-am adus, i-am răspuns şi am scos pachetele,
întinzându-i-le prin rombul din gard şi aducându-mi aminte că uitasem să cumpăr şi chibrituri.
- Nu, ia-le înapoi, zise el, domnul căpitan s-a lăsat de fumat.
- Şi ce să fac cu ele? am întrebat.
- Ştiu şi eu? Dă-i-le lui taică-tu.
- Nu fumează…
- Mă rog… zise bărbatul care se aplecase până pe la jumătatea gardului. Dar, măcar, ţi-au ajuns banii?
- Am mai pus ceva de la mine, am răspuns, curios să văd ce va face sau zice.
Se scotoci prin buzunare aşa aplecat cum era şi scoase o altă foaie smulsă dintr-un caiet de şcoală. Rupse foaia în opt bucăţele şi-mi întinse două prin romb:
- Ajung ăştia? mă întrebă.
- Ajung, am răspuns la rândul meu serios.
Bărbatul se ridică în picioare şi se îndepărtă de gard, dar după câţiva paşi se întoarse. Mai scoase două bucăţele din foaia ruptă:
- Ia-ţi şi tu ceva… O ciocolată… sau ce-ţi place…
Apoi plecă spre clădirea cea mare, de data asta cu paşi mărunţi, şi peste măsură de atent, de parcă ar fi fost desculţ şi ar fi păşit printre resturi de sticlă spartă.
Calul şi vizitiul obosiseră, se aşezaseră pe iarbă şi-şi trăgeau sufletul.
În scurtă vreme curtea-câmpie se umplu.
O femeie cu un păr alb, ajungându-i până la brâu se plimba neliniştită de colo-colo, nemulţumită că trenul întârzia. Căra un geamantan imaginar destul de greu, pe care din când în când îl lăsa jos pentru a se mai odihni.
Un tip cu barbă se aşezase pe un bolovan şi după ce făcuse o moliftă câtorva inşi punându-le halatul în cap acum îi spovedea. Aceştia se destăinuiau cu voce tare, de-acolo de sub halatul uzat de molton al închipuitului preot şi frânturi din vorbele lor ajungeau până la urechile mele: „am ucis, părinte!, am ucis pisica vecinului fiindcă mi-a mâncat şuncile puse la afumat… şi l-am ucis şi pe el!”; „am preacurvit cu fratele meu!” se mărturisea un altul, făcându-mă să mă cutremur dar revenindu-mi repede gândindu-mă că aşa ceva nu putea fi adevărat (sau, mai ştii?); „mint, fur şi hulesc!” se mărturisea un altul.
Două doamne frumos coafate mergeau la braţ fără să scoată un cuvânt, şi se sincronizau perfect ocolind ori sărind peste mici obstacole ce nu existau decât în mintea lor.
Un ins cu părul vâlvoi căuta frunze pe care le aşeza în teancuri şi după ce le număra ca pe bani le aşeza în buzunarele halatului.
La un moment dat, o tânără de o frumuseţe tulburătoare se apropie de gard şi, deşi nu mă vedea, mi se adresă direct, ştiind exact locul în care mă aflam.
- De ce stai acolo? De cine ţi-e frică? întrebă.
Părul îi era numai inele-inele şi atât de blond încât părea desenat cu un creion cu cea mai galbenă mină; îl avea prins pe frunte cu o bentiţă neagră de catifea şi i-ar mai fi trebuit o coroniţă fie şi de carton ca să aibă pe deplin aerul unei prinţese. Ochii negri ardeau orice întâlneau în cale. Pe sub capotul albastru matlasat (cu siguranţă adus de acasă), descheiat de sus până jos se vedea o pijama fină de mătase albă. În picioare purta opincuţe albe, artizanale. Păşea pe deasupra pământului, neatingând iarba care se dădea la o parte, înclinându-se ca în faţa unei regine. Ce putea căuta o astfel de fiinţă nepământeană în infernul ăsta?
Nu am răspuns. Nu-mi dădeam seama cum de ştia că stăteam pitit acolo, cu burta lipită de pământ, în ascunzătoarea mea, aşa că am aşteptat să văd dacă mai zice ceva.
- Nu te mai prosti, ridică-te în picioare. Ştiu că eşti acolo!
Nu am mai avut ce face.
- De unde ştii? am întrebat-o în timp ce părăseam ascunzătoarea şi mă scuturam de praf.
- Mi-a spus Poetul.
O priveam printr-un romb situat la nivelul capului. Cu siguranţă că îi spunea astfel frumosului bărbat, cel care îmi ceruse să cumpăr ţigări pentru domnul căpitan. Stăteam paralizat la câţiva paşi de ea, despărţiţi de acel gard duşmănos şi până la urmă inutil şi un curent rece îmi fulgeră, dureros, pe rând, gâtul, inima, stomacul şi genunchii, luând-o apoi de la capăt, şi căutând şi alte locuri pe care le străpungea lăsând în urmă răni de gheaţă. În ziua aceea m-am îndrăgostit pentru prima oară.
- Cred că mai ai pachetele de ţigări la tine…
- Le am, sigur… am răspuns. Le vreţi?
- Nu, nu mai fumez. Îmi ajung cincizeci de ani cât am avut acest viciu. De-aia m-am şi îmbolnăvit şi am ajuns aici…
Avea în jur de douăzeci de ani, vorbele ei nu conţineau, evident, nici un gram de adevăr, şi-apoi, aici veneau altfel de bolnavi, în nici un caz din cauza fumatului.
- Să le arunci la gunoi. Mai întâi să le rupi în bucăţi mici-mici, ca să nu le găsească cineva… Sau nu. Mai bine dă-mi-le mie ca să le duc domnului doctor, care oricum e un ipocrit. Ne zice nouă că fumatul e dăunător şi în schimb el aprinde ţigară de la ţigară…
I-am întins prin rombul de ciment pachetele cu care rămăsesem în mână. Avea mâinile albe ca o coală de hârtie şi parcă transparente, am crezut chiar că pachetele vor trece prin ceea ce era conturul palmelor sale şi se vor opri pe pământ.
- Cum te cheamă? mă întrebă şi am avut impresia că ar fi vrut să mă mângâie pe cap.
- Andrei.
M-a privit cu ochii aceia imenşi şi negri şi am simţit arsura lor din creştet până-n tălpi. În secunda următoare, m-am transformat în scrum.
- Nu e adevărat! Nu te cheamă Andrei, nu poate să te cheme Andrei. Mai degrabă… mai degrabă…
Îşi duse un deget la buze, într-un gest de căutare a unui gând, şi după câteva clipe îmi întoarse spatele şi o porni plutind spre clădirea cea mare. De nu ştiu unde, un porumbel i s-a aşezat pe umărul stâng şi a rămas agăţat acolo de parcă ar fi fost o frunză înaripată şi albă. Ea părea că nici nu l-a simţit.
- Să vii mâine tot pe la ora asta, ca să-ţi spun cum te numeşti… Sau… cum ar trebui să te numeşti… am auzit-o spunându-mi, fără a se întoarce spre mine. Am să te aştept.
Am urmărit-o înmărmurit cum se îndepărta şi cum la un moment dat a dispărut pur şi simplu înainte de a ajunge în dreptul clădirii celei mari. Sau poate am pierdut-o eu din privire pentru câteva clipe. M-am întors acasă neliniştit şi ce a urmat nu a fost decât o chinuitoare aşteptare a zilei următoare. Întâmplător sau nu, însă, a doua zi a plouat încontinuu şi atât de tare încât nici pomeneală să pot merge la ascunzătoarea de lângă gard. După aceea am fost plecat două zile şi apoi alte trei iar nu am putut să ajung acolo unde frumuseţea aceea de fată îmi spusese să merg ca să-mi spună cum mă cheamă, sau cum ar trebui să mă cheme.
Când în sfârşit am reuşit de mi-am făcut timp să merg la ascunzătoare, nici nu a mai fost nevoie să mă aşez la pământ. Mă aştepta bărbatul cel frumos, Poetul. M-a văzut prin romburile gardului şi mi-a zis înainte de a ajunge lângă el:
- Te-a aşteptat atâtea zile…
- Cine m-a aşteptat? am făcut pe naivul.
- Nu te mai preface că nu ştii! Zâna, cine altcineva? A şi răcit stând aici o zi întreagă, atunci când a plouat, cu toate că ştia că nu o să vii…
- Păi, dacă ştia că nu vin, de ce a mai aşteptat? am întrebat cu adevărat nelămurit, luând acel „ştia că nu o să vii” ca pe o bănuială că nu am să fac acest lucru tocmai din cauza ploii, pentru că altceva mi-ar fi fost imposibil să cred.
- Pentru că ţi-a spus că o să te aştepte. Adică, oricum, indiferent ce s-ar fi întâmplat…
O astfel de întâmplare în mod obişnuit ar fi trebuit să-mi dea de gândit şi chiar să-mi strecoare în suflet o firească stare de frică faţă de o situaţie cu care nu oricine şi nici oricând se întâlneşte. Şi totuşi nu aveam nici cea mai mică teamă ba, mai mult, eram tentat să cred - şi chiar aşa şi făceam - că trebuie să iau totul în glumă, ca într-un joc, aşa cum aveam impresia că se desfăşura şi întreaga viaţă a acestor oameni de dincolo de gard.
- Îmi pare rău… am zis. Când aş mai putea să o întâlnesc pe… Zână?
- Probabil că niciodată.
- A fost exter… a plecat acasă? am întrebat aducându-mi aminte în cele mai mici amănunte frumoasele ei trăsături şi cu convingerea certă că mă îndrăgostisem de ea pe vecie.
- Într-un fel, da… Ştii însă, ce? pentru că observ că îţi cam place de ea, am s-o rog să mai vină o dată ca să o vezi. E bine?...
- E bine, e foarte bine… Abia aştept s-o văd şi să-i cer iertare pentru…
Eram de-a dreptul extaziat şi nu mai puteam continua. Din fericire, m-a salvat el, dându-mi însă apoi o veste proastă.
- Hai, lasă… Să ştii că domnul căpitan a murit.
- A murit? Cum? am întrebat, deşi habar n-aveam cine era misteriosul căpitan, pentru că nu-l văzusem niciodată; fiind însă vorba de un prieten de-al său, dacă nu cumva un fel de „şef”, bănuiam că acest lucru îl afectase destul de mult.
- S-a împuşcat cu pistolul din dotare.
Bătea câmpii. Cine putea crede că într-un astfel de spital (ca în oricare, de altfel) un pacient ar fi putut deţine un pistol? Apoi, „căpitanul” era cu siguranţă o „funcţie” simbolică, având în vedere că mulţi dintre aceşti bolnavi se cred personaje istorice, poeţi, Mesia, animale sau chiar lucruri neînsufleţite. De altfel, în acest loc erau aduse cazuri irecuperabile şi, odată cineva intrat, aici rămânea până la sfârşitul vieţii.
Am dat din cap în sensul că am înţeles, ceea ce pe Poet părea a-l mulţumi.
Câmpia începu să se umple, încet-încet. Numărul asistenţilor supraveghetori parcă se dublase, însă, iar bolnavii, neobişnuit de liniştiţi în acea zi, păreau sedaţi cu doze duble de calmante. Nu mai jucau capra şi nimic altceva nu mai improvizau, nu mai fumau şi nici măcar nu mai discutau între ei. Se plimbau tăcuţi şi parcă teleghidaţi, iar din când în când se opreau în loc şi se uitau nedumeriţi în jur parcă neştiind unde erau şi ce se întâmpla cu ei. Doar câţiva murmurau ceva ininteligibil iar doi inşi se imitau unul pe celălalt în orice gest cât de mic.
Singur Poetul părea omis de la această anesteziere colectivă. Şi-a strecurat mâna printr-un romb din gard şi mi-a dat o mulţime de bucăţi de hârtie rupte, ca şi celelalte, dintr-un maculator, poate acelaşi.
- Cred că mâine plec… Ia toţi banii ăştia pentru că mie nu-mi mai trebuie. M-am gândit bine, mâine fug de aici şi nu mă mai opresc decât în Australia. Acolo nu se folosesc bani din ăştia. Zâna deja a plecat şi a cumpărat două bilete de avion. Ne întâlnim mâine, aşa că te-am păcălit, nu o s-o mai vezi. Adio, prietene, şi zicând asta scoase de sub halat un caiet şi mi-l întinse – uite, cât am stat aici am scris un volum de poezii. Ţi-l dăruiesc!
Era maculatorul din care tot rupsese acele foi.
Doar ce-mi înmânase caietul că de el s-au apropiat doi asistenţi încruntaţi. Unul dintre ei părea hotărât să se lupte corp la corp cu zmeul din poveste, însă Poetul nu a schiţat nici un gest de împotrivire atunci când celălalt i-a arătat o seringă al cărui ac i l-a înfipt în mână direct prin halat.
- De ce-i faceţi asta? i-am întrebat, că doar nu e agitat.
Cel cu seringa mă străpunse cu o privire pătrăţoasă:
- Pentru că ieri s-a spânzurat cea mai frumoasă dintre bolnavele de aici, iar nenorocitul ăsta a ajutat-o trăgându-i scaunul de sub picioare. Hai, mai bine cară-te de-aici!
Ceea ce auzisem era ultimul lucru la care m-aş fi putut gândi. Nu am mai întrebat nimic, şi m-am întors acasă, bulversat. N-am mai trecut, din ziua aceea, pe acolo. De altfel, la puţină vreme de la această întâmplare cele trei clădiri au fost evacuate iar pacienţii mutaţi cine ştie prin ce alte aşezăminte.
S-a scurs destul de mult timp de atunci…
În ultimii ani un şmecher a cumpărat tot acel teren, cu clădiri cu tot pe care le-a dărâmat construind pe locul lor un complex turistic. Deocamdată, gardul a rămas la locul său, atâta doar că a fost dată jos sârma ghimpată. De fapt au furat-o cunoscuţii colectori de fier vechi.
Când îmi mai fac timp să vin pe-acasă, în scurtele mele concedii, trec şi pe acolo unde în copilărie îmi făcusem un adăpost fragil de unde urmăream ce se întâmpla în curtea acelui spital în care erau aduşi cei mai fericiţi oameni din lume. Nu este dată în care să nu văd cu ochii minţii, dar parcă ar fi aievea, câmpia plină de ei, exact ca în urmă cu câteva zeci de ani. Mă uit în zadar după Zână şi o aştept să vină la gard ca să-mi spună cum ar fi trebuit să mă cheme. Fumez o ţigară, apoi mă întorc dezamăgit acasă. Ceva îmi spune că până la urmă îşi va face apariţia şi femeia aceea ireal de frumoasă care a fost prima mea iubire. Nemărturisită.
