Cristian Neagu
Noi doi
Buna mea... Iubirea mea!
Îţi aminteşti?
Te-am descoperit complementar,
În căutări pur dezinteresate
Prin subsolul spectrului sentimental,
Şi m-am întrebat copleşit de şoapte:
De unde ai blândeţea cu care mă-nconjori,
De unde-mi dai iubirea la care nu răspund
Tu, graţie şi farmec, rebelă uneori,
Ce îmi veghezi tristeţea în suflet şi gând?
Vinovat de faptul rănilor ascunse
Păşesc pragul către a ta chemare,
Măcar o noapte să mă scald în vise,
Şi să pot iubi cu disperare.
Tomnatici,
În nostalgii cărunte cufundaţi
Ne-am supus iubirii, acceptând
Să fim nebuni, să ne lăsăm purtaţi
Acolo unde-i Eros mai profund.
Pe aria melodică a nopţii
Clipele-au surâs în paşi de vals
Cu teamă de o răzgândire-a sorţii,
Cu rugă de-a nu pterde ce-a rămas
Şi-atunci,trupurile noastre s-au chemat
Încleştându-se în dulcea lor beţie
Până la extaz, iar ochii-ai lăcrimat
Destăinuiţi cu-ncredere doar mie.
Nu pot veni unde mă chemi,
Sentinţă şi destin mă-mpart,
Mi-e sufletul prea multe ierni
Şi-n orizonturi mă prefac.
Ning peste sentimente petale de narcise,
Un cântec vechi se recompune-n noi;
Să-ngenunchem iubito la visele ucise,
Şi să ne stingem într-un sărut apoi.
Potcoave
Mă biciuia o ploaie şiroind a sânge
Pribeag fiind pe un tărâm stâncos,
Şi n-avea cine pentru mine-a plânge
Când îmi urlam durerea de rană pân-la os.
Prin răni îmi sufla vântul cu ploaie amestecat
Iubindu-i ne-ncetat pe cei absenţi,
Şi m-am târât pe coate, până am aflat
Pragul uşii-nchise al tristei dimineţi.
Am acordat încredere unei bucăţi de metal
Crezând că voi deveni fericit
Atunci, când am găsit potcoava de cal,
În colbul unui drum nepietruit.
Am crezut prea mult în potcoave
Şi în ideea că amuleta mai schimbă sorţi,
Până când, bolnav al lumii bolnave,
Am aflat că de fapt... caii sunt morţi.
Regrete
De gânduri, ochii-mi sunt închişi
Şi-mi plouă vânăt pe imagini
Cu soli, ce parc-au fost trimişi
S-aducă pace peste patimi.
Nu pot să trag, deşi... aş trage
Cortina vieţii la-nceput,
Modificând astfel pasaje
Spre-a nu mai pierde ce-am pierdut,
Nu pot să dau, deşi... aş da
Regretele contra uitare,
Căci poate toată viaţa mea
Am fost ursit spre frământare,
Nu pot să am... şi de-aş avea
Instanţa vieţii la-ndemână,
O lege tot m-ar condamna
Să-mi fie-n suflet ea, stăpână...
Îmi plouă vânăt pe imagini
Ce-mi par aievea-n ochi deschişi
Soli, ai gândului de lacrimi,
Şi pier pe-obrajii mei prelinşi.
Doina Cozac, o rană...
Ce trist e orizontul limpezit de ger
Şi ce mâhnire-adâncă a-ngheţat pământul...
Cu dor de primăvară-vară sunt un copac stingher,
Şi cât pustiu prin ramuri îmi strecoară vântul!
Din rana neclintirii şi-a gândului de tine
Sângele solar vibrează hemoragic.
Doare, curge, îngheaţă,... şi revine
Tensiunea tumultului zadarnic.
Mi-e dorul de tine povară dureroasă,
Răsfrânt către ceruri îţi mai dezmierd chipul...
Ah! Refrenul doinei mă menţine-n transă,
Respirând iubirea ce n-a şters-o timpul.
Pe lângă mine văd urme de paşi prin zăpadă
În sensul opus imobilităţii mele,
Şi cristaline sfere au pornit să-mi cadă
Pe trunchiul istovit, din ramurile-gene.
