Eternitatea clipei
Ioan LILĂ
Variaţiuni philosophale pe o temă smerită
Care sunt cele două evenimente memorabile din viaţa noastră? Desigur, naşterea şi moartea. Nici unul dintre ele nu depinde de voinţa noastră, dar viaţa, da, ea este ca o bucată de lut şi ar trebui s-o modelăm „după chipul şi asemănarea”, dar nu reuşim întotdeauna, pentru că Oceanul în care înotăm, uneori pe loc, ca într-o piscină în care se simulează valurile, îşi are bulboanele şi mendrele lui. Dacă ne-am născut, înseamnă că venim de undeva. Pare de neconceput ideea că se unesc două celule şi apare un om. Şi sufletul? Îl facem în laborator? Apoi, născuţi fiind, trebuie să jucăm în acest spectacol în care îşi are fiecare rolul lui, după regula simplă: eu mă prefac că trag în tine, tu tragi în mine... şi ăla trage, domnule! Sigur, Demiurgul a avut grijă să nu ne dezvăluie scenariul, aşa că ne trezim deodată în toiul spectacolului, că doar nu ne-ar fi aşteptat regizorul ca să tragem noi cortina şi, după ce aceasta cade (cortina), tot el primeşte aplauzele! Până aici eu m-am lămurit, de bine de rău, mai mult de rău decât de bine, dar trebuie să mă clatin puţin, pentru că d’aia sunt trestie gânditoare! Cum e cu eternitatea sufletului, pentru că, dacă venim de undeva, trebuie să ne şi ducem undeva, altfel tot circul ăsta n-ar avea nici o noimă. Aici este geniul demiurgului. Ne-a dat o viaţă limitată în timp şi spaţiu, dar şi eternitatea morţii. Însă eu am prins în palme eternitatea clipei. Clipa în care ne năştem, clipa în care...
«LA MARGINEA PRIVIRII»
«BRUSC MĂ TREZESC în alt vis în încăperea mică în casa din livadă în apropierea pădurii soba rece în încăperea rece vag o undă de căldură draperia e la loc în cadrul uşii absente în fotoliu nu e Călin (din care vis?) care aşteaptă pe cineva, pe cine? Cineva cu toate hainele grămadă în mijlocul camerei între crengi rupte pentru foc crengi cu frunze uscate unele jilave lipicioase strivite ce mizerie! Şi mai e cineva la marginea privirii o prezenţă feminină ghemuită sau scundă în haine groase cenuşii (…)»
Aş fi vrut să fi scris eu fraza asta, dar n-am avut răbdarea să aştern un colaj de imagini măiestre pe pajiştea gândirii mele, unde melcul pare a luneca pe propria lui umbră. Am avut senzaţia, citind şi recitind de mai multe ori fraza asta superbă, că meşterul, Florin Dochia, are o fragilitate a zugrăvirii interioare a frazei, asemenea miniaturiştilor, care foloseau ca ornament frunzele viguroase, iar detaliile groteşti, ce îi dau miniaturii savoare, se integrau în ordinea universului. În gestica personajului se recunoaşte insolita acceptare tacită a virtuozităţii tehnice ce îi redă realismului şansa de a se sparge în scene miniate şi de a reliefa stilul prin bogăţia paletei. Nu am eu uneltele cu care să sparg codurile canonice folosite de critica la subiect, nu la obiect, aşa că mă opresc la poarta ce ferecă cerul imaginaţiei rafinate, nu bezmetice – cum este imaginaţia mea. Adevărul este unul singur: Opera trebuie să aibă unitate în stil ! Şi, aici, are!
Reflexul invers în trei ipostaze
Se zice că un mare savant, laureat al premiului Nobel, l-a văzut într-o zi pe tac’su cum se chinuia să bage un măgar în grajd. Măgarul fiind măgar, adică încăpăţânat prin definiţie, i se opunea din răsputeri şi, degeaba încerca fericitul tată al viitorului laureat al premiului suedez, să-l tragă pe măgar de funia de la gât, că, acesta, măgar fiind, adică lipsit de caracter, cum se zice pe malurile Dâmboviţei, se opunea, uite aşa, de-al dracului, ca să-şi confirme renumele, că, altfel, ce motiv să fi avut?! Viitorul savant a analizat repede situaţia şi, pentru a nu-şi strica imaginea de viitor savant înnobilat cu premiul Nobel, l-a tras pe măgar de coadă şi acesta, măgar fiind şi, deci, încăpăţânat, a intrat în grajd, dar, ca să gândeşti aşa, mai ales în anii copilăriei tale de viitor savant, trebuie să fii un viitor savant. Pe malurile Dâmboviţei, noi gândim într-alt fel şi, de aceea, cred eu, nici un reprezentant al nostru, din nici un domeniu, nu l-a obţinut pe distinsul premiu. La curul măgarului şi în gura femeii să nu stai nici mort, că te loveşte cu copita şi adio premiu Nobel, dragii moşului !
Despre Moş Lilă
„Când eram mai tânăr…“ – cum zicea poetul, scriam şi eu pentru «Radio» poveşti, basme şi piese de teatru pentru copii, că, la emisiunile pentru oamenii mari, nu m-am dedat niciodată, neavând eu în mine bătrânicioasa aia nevoie de a mă plimba prin «Livada cu vişini» sprijinit în bastonul inspiraţiei. Copiii au început să mă ia în serios şi să-mi trimită scrisori: «Dragă Moş Lilă…»! Nu conţinutul acelor scrisori este important (din modestie, desigur!), ci povestea care urmează. Deodată, m-am trezit apelat „Moş Lilă” de redactoarea şefă a emisiunilor pentru copii, fie-i ţărâna uşoară!, precum şi de ceilalţi redactori. Într-o zi, primesc un telefon: „Moş Lilă, vino urgent la «Radio», ai biletul de intrare la poartă. Sar în „Dacie” (încă nu eram un mare scriitor, ca să am „Mercedes”) şi iată-mă în faţa subofiţerului de la poartă (instituţia era militarizată). Să trăiţi! m-am pliat eu pe situaţie; am un bilet de intrare. Subofiţerul, care citea un articol dintr-un ziar, îşi aruncă privirile spre mine, mă studiază, apoi mi-o taie: „N-ai !” Ia stai, nene, ce cântam noi aici? Pe hol era un telefon de interior. Ridic receptorul, formez numărul, îmi răspunde chiar redactoarea şefă: „Hai repede, că te aştept de-o jumătate de oră.” M-am emoţionat: „Da’ n-am bilet de intrare!” „Ba ai, că i l-am dus chiar eu !” Mă reîntorc la subofiţer: !Vă rog să-mi căutaţi biletul de intrare.” M-a privit din nou, plictisit de insistenţa mea: „N-ai !” M-am dus iar la telefonul de pe hol. „Zice că n-am!” „Ba ai ! Spune-i să mă sune!” Mă întorc. În fine, agasat, omul sună la emisiunile pentru copii şi, ce aud: „Dă-i drumul, omule, lui Moş Lilă...” Sobofiţerul transpiră: „Ăsta e moş?!”
*
Găina sare gardul la vecini, mereu nemulţumită de culoarea ierbii din curtea în care îşi are ea coteţul şi, numai ce îşi trage sufletul, că îl şi sare înapoi (pe gard), iarba „de dincolo” părându-i-se a fi mai verde! De aici, nevoia noastră veşnică de dincolo de dincoace au nici iarba nu-ţi mai place?!
Moş Lilă
