Diana MARINACHE
Demult nu mai este o noutate apropierea şi afilierea lui Bacovia la simbolism. Şi s-a demonstrat ceea ce era recunoscut şi evident până la un moment dat. Dar „înrudirea” nu era atât de marcată nici pe fond, nici formal. Ideea că e „cel mai mare poet simbolist al nostru” nu rezistă, cu atât mai puţin suspiciunea de epigonism. Macedonski a teoretizat, la noi, mişcarea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar când a scris nişte versuri „simboliate”, n-a putut să realizeze altceva decât excese rizibile, spre amuzamentul lui Caragiale. Ştefan Petică este, într-adevăr, „întâiul simbolist declarat şi veritabil” (G. Călinescu) în literatura noastră, Ion Minulescu preia „forme” din recuzita simbolistă, încât s-ar zice că la el prevalează mai curând parodia simbolismului. Dimitrie Anghel e un imagist, excelent, şi nimic mai mult. Ceilalţi, Al. T. Stamatiad, N, Davidescu, I. M. Raşcu, Demostene Botez ş. a. cultivă tonalităţi minore ale metodei simboliste.
Când Bacovia adoptă, în 1899, unele teme, motive, atitudini şi tehnici simboliste (Amurg violet, Tablou de iarnă, Decembre, Negru, Melancolie), dintr-o dată se impune nota stilistică proprie: singurătatea, angoasa, plânsul, imaginile de panopticum, cromatica obsedantă. De acum încolo, unele „ticuri” ale convenţiei simboliste apar mai degrabă ca „recuperare” mai mult sau mai puţin parodică, „un «retro» cu intenţii «demitizante» prin deformare”: „Nu e nimeni… plouă… plânge-o cucuvaie / Pe-un acoperiş de piatră-n noapte, cu ecouri de şivoaie, / Vai, e ora de-altădată, umbre unde se-ntretaie / Şi-n curentul unui gang aţipesc, plin de ploaie” (Nocturnă); „Duminică simplă, burgheză… / Cântec de orgă stricată, / Ce veche baladă mai plânge / Pe-un plai, aşa, dintr-o dată? / Ecou secular şi târziu…/ Şi-al zilei zăduf, o ruină - / - Sumbră baladă germană / Pe străzi în cetatea latină” (Miazăzi de vară). Dar distanţa e luată de pe la 1900, pentru ca, retrospectiv, să rămână numai o simplă nostalgie a tinereţii: „Când căutam / Cuvinte / În dragi dicţionare… / - Amor / - Iubire / Adorata… / Ningea, / Sau florile se isprăveau… / Zburau anii… / Era vorba, / - Simpatie…” (Studiu).
Între timp, expresionismul pare a-i marca conştiinţa poetică şi a se infiltra în text. La fel, amprentele existenţiale. Depărtarea de simbolism merge până la despărţire, în sensul cel mai curat al cuvântului, adică nu la gradul de negaţie tranşantă. Relaţia rămâne autobiografică: „În acest timp - mărturiseşte Bacovia - , critica şi-a dat părerile destul de diferit. Se vorbea câteodată de curentul bacovian. Nu ştiu dacă au ajuns să mă claseze printre poeţii moderni. S-a vorbit despre simbolism, decadentism, şi dacă, desigur compar printre aceste curente, le recunosc şi eu – deşi viitorul rămâne însă pentru a se pronunţa”. Şi s-a pronunţat, cel mai credibil cât priveşte bacovianismul, care e altceva decât o mixtură de influenţe, mai în spiritul modernităţii, cu replica lui, prin complementaritate, cu ceea ce se va numi postmodernism. Fără nici o exagerare ori inexactitate, Bacovia este un precursor al noii paradigme, cel puţin prin incidenţele prozastice, parodice, ironice şi coborârea de pe aliniamentele stilului „înalt”. Volumele Cu voi, Comedii în fond şi Stanţe burgheze intră prin poarta din spate a structurii moderne sau a neomodernismului grav şi distins: „Amorul, hidos ca un satir, / Copil degenerat - / Învineţit, transfigurat, / Ieri, a murit în delir. // Aici, prozaici pământeni, pe drumuri a murit, / De zurnetul de bani înăbuşit, / În lumea asta cu dugheni” (Proză). Poetul vrea să dispară „prin codrii Bacăului”, dialoghează, scrie balade şi despre „acei învinşi”, pierduţi prin taverne ori mansarde, vagabondează şi dă peste imagini sinistre, ascultă poveşti de demult. Ţara asta tristă e plină de umor, versurile devin „comedii în fond”, romanţele „recuperate” cu ironie subţire în substrat. Asimbolic şi nonmodern , reducţia se îndreaptă către esenţializare: „Cafeneaua / Cu visători damnaţi, / Trecut-au anii, / Simbolism, / Curentul decadent, / Broşuri, / Bijuterii rare. / Paradoxe, / Bizarul. / Seri, / Nopţi, / Efuzii de parfume / Şi nuanţe. / Oraşul dominant” (De artă).
Sensul metafizic dispare, îi ia locul cel fizic, prozaic şi monoton. Elevaţia modernă, transfigurarea poetică deviază în stanţe eretice, în aliteratură şi travestire. „Al vieţii real” şi derizoriul, incongruenţa şi consemnarea umilă pun în dificultate ezotericul şi grandoarea. Festivismul este prefăcut şi întors în ironie: „Adeseori / Culcat, / Notez / Al lumii zvon / De ţară nouă. / - Capital moderat - / - Onoare intelectualilor / Şi celor ce muncesc. / Iar ce va fi în viitor, / - Deocamdată e sublim…” (Ştanţă). Bacovia n-a scris niciodată poezie sentimentală, patetică, oraculară, dar pe timp ce trece cotidianul banal şi „social” îl acaparează total. Abia de-acum se poate vorbi de sinceritate, deşi conceptul nu-i deloc potrivit pentru literatură. Antecesor al noului val postmodernist se relevă şi prin invazia livrescului, prin complicitat cu cititorul şi prin ceea ce se numeşte acum „metapoezie”: „Eu scriu ! Şi, poate, / Trădez / O crimă morală, / Fără s-o ştiu, - / Ar obiecta / Cititorul (…) /Scriu să mă deştept, / - Contagiu / De tristul meu moral, / Stimate cititor, / Uită-l, - / După alte cărţi” (Pro arte II).
